Parcă a trecut o eternitate de când am scris ultima dată pe blog. De parcă cuvintele nu mai doreau să iasă la suprafață, de parcă mintea mea se blocase undeva în întuneric. Era de parcă nu mai găseam nimic ce aș putea să împărtășesc cu cei din jur. Sau cel puțin, nu găseam binele din tot ce mi se întâmpla. Dar azi, mânată de un imbold de a scrie un mesaj pentru Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului alături de Asociația Oameni Buni, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise asta. Am realizat că renunțasem de ceva vreme la cea mai sănătoasă formă de terapie pe care o avusesem în lupta mea cu cancerul, scrisul!
Așa că iată-mă din nou în fața laptopului! Iar odată ajunsă aici, cuvintele se aștern cu ușurință, la fel ca de fiecare dată.
În vara anului trecut m-am revoltat pentru ganglionii care se tot încăpățânau să apară. Și m-am revoltat și pentru că nu primeam răspunsuri de la medici legat de asta. Adică pentru ce făceam tratament în continuare dacă cu tot cu el, metastaze noi se încăpățânau să apară!? Le-am tratat pe rând cu radioterapie și la final, când aș fi sperat să văd un CT frumos, care să mă facă “cancer free”, a venit o nouă veste proastă.
La naiba cu toate astea! Nu se poate, tratamentul ăsta funcționase atât de bine, cum să fie o recidivă atât de rapidă în plămâni! Și ce era și mai rău, era în ambi plămâni și nici măcar nu era sigur ce era acolo. Putea fi o pneumonită interstițială sau putea fi un nou cancer. Dar pentru asta trebuia din nou investigat. O nouă biopsie, ceea ce însemna o nouă bronhoscopie. Și în tot timpul ăsta, starea mea se deteriora văzând cu ochii. Tusea mă înnebunea, ajunsese să fie atât de rea încât nu mai dormeam aproape deloc pentru că nu se mai oprea. M-am internat la pneumologie cu ajutorul unei femei extraordinare, vecina cu sora mea, care lucrează ca și asistentă acolo. M-a pus în contact cu medicul de gardă, care s-a dovedit a fi exact doamna doctor la care fusesem inițial programată pentru bronhoscopie, dar la care nu mai ajunsesem datorită faptului că mă programase cineva mai repede la o altă doamna doctor. Ce ți-e și cu viața asta!
Cred că asta a fost o lecție pe care am învățat-o de la viață. Că e bine ca uneori să lași firul lucrurilor să se întâmple de la sine, să nu intervii. Doamna doctor P s-a dovedit a fi unul dintre îngerii mei păzitori din această luptă cu viața. Cel mai OM doctor pe care l-am întâlnit. Care nu doar că s-a purtat cu blândețe cu mine, m-a primit ori de câte ori am avut nevoie, mi-a alinat cu mâna ei ușoară suferința făcându-mi punctie pleurală și scoțându-mi lichidul adunat acolo fără ca măcar să simt vreo durere, dar mi-a făcut și o nouă bronhoscopie care m-a făcut să uit tot ce știam înainte despre asta. Dacă în toamna anului 2022 nu m-aș fi agitat atât, aș fi fost tratată tot de dansa. Tot doamna doctor P m-a ajutat apoi să îmi schimb din nou oncologul, cu cineva cu care dansa colaborează pe partea de plămân.
Din păcate, veștile venite în urma bronhoscopiei au fost rele. Din nou diagnostic de adenocarcinom pulmonar cu noi adenopatii mediastinale. Fiind acum cu doar un plămân și o mică parte din celălalt, cu diafragmul practic nefuncțional pe partea dreaptă, simptomele erau mult mai rele decât prima dată. Era evident că tratamentul meu nu mai funcționa, sau nu suficient încât să mă țină departe de cancer.
Lupta mea nu se terminase, ba mai mult, abia acum începea cu adevărat. Sfârșită de nesomn și sleită de puteri, în 11 decembrie am început o nouă schemă de tratament care de data aceasta, era formată din chimioterapie și imunoterapie, perfuzabil. Și de parcă asta nu era destul, la două zile după chimio, au început și simptomele unui Covid, care s-a dovedit a fi pozitiv în urma testului făcut. Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată înainte de asta că m-aș putea simți atât de rău, nu aș fi crezut. Pentru prima dată în viața mea, aveam nevoie de ajutor ca să ajung până la baie. Însă zilele au trecut și încet-încet, a apărut din nou soarele și speranța.
Cu toate că eram destul de rău, am reușit totuși să merg la petrecerea de Crăciun organizată de Asociația Oameni buni. Știam că dacă reușesc să ajung acolo, o să mă încarc de energie. Și așa a și fost. Cu o zi înainte de petrecere a fost la mine una dintre fete, Lili, care venise tocmai de la Arad și cu care am legat o frumoasă prietenie. Știa prea bine ce înseamnă chimio, pt că abia trecuseră câteva luni de când o trăise și ea. Mi-a făcut tare bine această întâlnire. Lili îmi poartă de grijă și de câte ori vine la Cluj, vine să mă vadă. În perioada Crăciunului a venit soțul ei până la Cluj și mi-a trimis un cozonac din acela unguresc, baigli. Când să plece, soțul ei mi-a spus ceva atât de frumos: “să păstrați legătura tu și cu Lili, te iubește atât de mult!” Pansament pentru suflet. Prietena mea dragă, și eu te iubesc pe tine nespus de mult.
Tot cu ocazia petrecerii a venit la Cluj și Christa, tocmai din Sighișoara, ca să fie alături de noi. Ne-am înțeles că după petrecere vine la mine, deși avea emoții că eu, așa cum eram, aveam chef de musafiri. Dar pentru mine, Christa nu va fi niciodată un musafir ci sora mea. Christa dragă, tu ești sora mea, sunt convinsă de asta. Deși ne-am reunit mai târziu în viață, eu știu că eu și cu tine suntem surori. Iar tu, ești sora cea blândă, cu privirea caldă, cu inima plină de duiosie care parcă mereu mă ține în brațe și mă mângâie. Faptul că ai stat cu mine în acea zi în care eram lipsită de viață, eram amortită, m-a înviat. Cum stăteam noi două așa pe canapea, simțeam cum dinspre tine vin spre mine valuri de energie. Nici nu am cuvinte să-ți spun cât de specială ești pentru mine, cât de mult mă încarc cu grijă ta față de mine. Și cât de mult rad când, atunci când îmi atragi atenția la ceva, te semnezi “mătușa de la Sighișoara”.
Pentru cine a trecut prin chimioterapie, nu e nevoie să spun ce înseamnă. Iar pentru cine nu a trecut, vă doresc să nici nu știți vreodată. Și nu vreau să transform postarea mea în valea plângerii. Pentru că, am ales să scriu din nou pentru a împărtăși cu voi bucuriile vieții, care, deși credem că suntem jos de tot și împovărați, nu încetează să apară.
Mi-am început anul 2024 cu vești bune de la școală, fiind unul dintre studenții care iau bursa de merit pentru media din anul trecut. Nici nu știți ce izbândă este pentru mine acest lucru. Trecuse un an în care infruntasem un diagnostic greu, trecusem printr-o operație majoră, iar eu am ales să îmi trăiesc viața mai departe și nu doar că nu am renunțat la școală, dar am reușit un an foarte bun. Acum sunt în plină sesiune în ultimul an de facultate și deși îmi este destul de greu, nu renunț și sunt convinsă că voi reuși să finalizez cu succes acest an greu.
Da, este adevărat, e greu. Dar la fel de adevărat este și faptul că tot ce vine frumos în viața mea, apreciez acum cu alți ochi, are altă valoare. Și viața îmi dă din plin prieteni, îngeri, oameni minunați. Și la fel de adevărat este că necazurile vin în viață. Boala face parte din existența noastră de zi cu zi. Ceea ce contează cu adevărat, este felul în care noi reacționăm la ele. Am auzit într-o zi ceva foarte frumos spus de părintele Necula. Cine mă cunoaște, știe că eu nu sunt o fire religioasă, dar mi-a plăcut ceea ce a zis el. Îl întrebase cineva dacă bolnavii de cancer au locul asigurat în Rai, iar părintele a răspuns că nu boala le asigură oamenilor locul în Rai, ci felul în care trec prin ea. Pentru că dacă ești o pacoste pentru cei din jur, te faci rău și plin de frustrări, asta nu te duce nicăieri.
Prin intermediul Asociației Oameni Buni am cunoscut o mulțime de supraviețuitori minunați ai luptei cu cancerul, am cunoscut o mulțime de luptători. Nu știu cât suntem de curajoși, așa cum ne zice lumea, dar știu sigur că suntem iubitori de viață și atât timp cât încă sângele ne curge prin vene, ne-o trăim la intensitate maximă. Pentru că, nu-i așa, viața e incredibil de frumoasă.
Comments