Pe măsură ce trece timpul, îmi găsesc tot mai puțină alinare în scris. De fapt, îmi găsesc tot mai puțină forță să scriu, să împărtășesc, să motivez, să dau speranță. Cum poți da speranță atunci când ție ți se scurge printre degete?!
Însă e ceva ce tare aș vrea să învățăm împreună, pentru că simt tot mai greu și tot mai intens acest lucru. Am avut de curând o discuție cu fetele mele (Cami, Oana și sora mea) despre influențele pe care le transmitem copiilor, despre cele pe care noi le-am avut și care sunt, de fapt, șansele reale ale unui om atunci când pornește în viață să facă alegeri. Sigur, ne-am contrazis și e fain când se întâmplă asta, pentru că nu e genul acela de contrazicere care se transformă în ceartă, ci e genul din care, cu puțin noroc, poate că ne facem mai deștepți.
Eu sunt de părere că locul în care ne naștem, societatea în care trăim și, mai ales, părinții ne dictează ce și cum vom fi în viață. Fetele spun că ele și-au lăsat copiii să aleagă. Și da, așa este, dar au ales între ce? Între două-trei meserii pe care le-au văzut la părinții lor sau la cei apropiați, sau ceva ce era la modă.Dacă ar fi să alegem cu adevărat ceva, asta ar însemna o școală fără note, axată pe competențe și nu pe comparația dintre noi. Ar trebui ca școala să ne arate la ce suntem buni, nu la ce cutărescu e mai bun și tu ai note mai proaste pentru că nu te pricepi. Ar trebui ca școala și părinții să îți facă cunoștință cu multe meserii, să vezi ce îți place, la ce ești bun și abia apoi să alegi în funcție de jobul cu care ai rezonat cel mai bine.Dacă ar fi să alegi cu adevărat, nu ți-ar spune nimeni că fără o facultate nu vei reuși în viață, că fără bani o să fii vai de capul tău și multe altele pe care ni le impune societatea.
De ce toată lumea fuge după validări? Când singurul lucru care contează este felul în care te simți tu și ce îți dorești tu. Doar că noi nu mai știm cum ne simțim dacă nu ne spune cineva că am făcut bine sau rău. Dacă nu ne încadrăm în niște tipare, nici nu mai știm cine suntem. Și, oricât am avea și am realiza, mereu avem nevoie de ținte mai sus. Și, din păcate, părerea mea este că ratăm exact esențialul, ratăm viața, clipa.
În viață nu e despre țeluri și ținte, e despre a trăi clipa și a te bucura de cei din jur. Însă nu știm să facem asta. Ne-au fost întipărite în creier credințe, valori care cumva se transformă în adevăruri absolute, pe care simțim musai nevoia să le dăm și la alții și să-i convingem că acelea sunt cele universal valabile.Când, de fapt, ce e universal valabil? Că ne naștem pentru a muri. Asta este singurul adevăr absolut și singurul pe care ne este greu să-l acceptăm, ba uneori refuzăm cu desăvârșire să vorbim despre asta. De parcă moartea ar fi ceva de speriat și nu ceva ce face parte din viață.
De ce toată această introducere? Pentru că am simțit nevoia să mă fac cât mai bine înțeleasă. Trăiesc acest cancer pulmonar de aproape trei ani și jumătate. Nimeni, dar absolut nimeni, nu poate ști cât de greu îl duc, ce e în sufletul meu, cât de tare mă doboară. Însă ceea ce simt în ultima vreme este că foarte puține persoane chiar vor să știe.
Majoritatea oamenilor mă sună să mă întrebe ce fac, iar atunci când spun că nu sunt bine, că mi-e greu, că nu mai vreau, primesc replici de genul:„nu ai voie să gândești așa!”,„trebuie să fii pozitivă!”,„trebuie să crezi în Dumnezeu și ai să vezi că El face minuni!”,„trebuie să te rogi!”.
La început nu realizam, dar acum simt cum mi se furnică pielea pe spate la aceste îndemnuri și îmi vine să strig în gura mare: dar tu m-ai sunat să-mi spui cum trebuie să mă simt sau m-ai sunat să vezi ce fac???
Să nu credeți că nu știu bunele intenții din spatele fiecărui îndemn. Pentru că le știu. Doar că, din păcate, nu-mi folosesc la nimic. Fiecare îndemn pe care îl primesc este, de fapt, reflexia propriilor frici ale celui care mi le dă.Am nevoie să știu că tu ești bine, pentru că dacă tu ești bine, asta înseamnă că și eu, dacă aș păți ceva, aș fi bine. Eu ori ai mei. Sau am nevoie să știu că ești bine, pentru că dacă mori, eu nu pot suporta așa ceva. Am nevoie să…
„Dar uite la X, care are cancer de zece ani și ce bine e. Trebuie să crezi și tu și ai să vezi că totul va fi bine.”Dar ce treabă am eu cu X? Corpul meu e la fel ca al lui? Suportabilitatea noastră la durere e la fel? Creierul nostru e la fel? Nu există doi oameni identici din niciun punct de vedere, cu atât mai puțin din punct de vedere al bolii. Nu ne putem compara.Tot ce realizez în astfel de situații este că eu sunt vai de viața mea și mă plâng, când cutărescu, uite, ce rezistent e!!! În noianul acesta de greutăți, e fix ce nu-mi lipsește: alte comparații cu alții care, evident, se descurcă mai bine decât mine.
Problema majoră este că toate aceste frici ale celor din jur ajung să mă influențeze până la modul în care nu mai pot fi autentică și tot ce fac este să-i protejez pe ei. În loc să pot refula, să-mi zic oful, să mă descarc, port discuții de „salon”, prin care îi asigur că da, așa e, trebuie să fiu optimistă și să am credință. Ce naiba o mai fi și asta!
Faptul că spun „da” nu înseamnă că, dintr-o dată, m-a lovit optimismul în cap. Ci doar că fac frumos. Și e mare păcat că nu putem fi autentici.
Eu sunt absolut convinsă că e greu să știi ce simt eu. Pentru că nu ai cum. Dar cred că am putea să nu mai credem că știm mai bine ce are de făcut cineva într-o anumită situație.Și să nu cumva să credeți că eu nu fac la fel. Pentru că la fel le spun prietenelor mele ce ar trebui să facă în relațiile lor, cu iubitul, cu copilul, cu șeful. Îmi reflect propriile credințe pe care le am de la mama. Că am crescut crezând anumite lucruri și pentru mine au devenit adevăruri. Și musai să le transmit prin viu grai.Însă, în ultima vreme, prin prisma faptului că sunt, printre altele, și un pacient care suferă, am realizat că poate nu e chiar ok și încerc să recunosc tiparul din comportamentul meu și să-i pun frână.
Vreți să fiți alături de cineva la greu? Pur și simplu fiți prezenți, luați-l în brațe și dați-i voie să plângă, să urle, să se revolte, dacă asta simte. Nu-i mai spuneți că nu e în regulă ce face. Pentru că îi anihilați personalitatea, exact așa cum se întâmplă în copilărie când ți se spune: „hei, nu ai voie să plângi!” sau „fetițele trebuie să se comporte așa!” sau „băieții nu fac lucruri din astea, astea sunt pentru fetițe!”.
Suntem oameni, trăim în societatea aceasta de consum care ne îndeamnă în anumite direcții. Dar, cu puțin discernământ, poate reușim să nu ne comportăm exact ca și cum am fi programați, așa cum e în Matrix, unul dintre filmele mele preferate.
În încheiere, vă îndemn la pace și calm, la iubire și înțelegere, că destule atrocități sunt pe lumea asta și fără să ne cățărăm noi unii în cap la alții.
Comments