Despre a trăi cu cancerul

Este adevărat că azi vorbim despre multe tipuri de cancer ca fiind boli cronice cu care putem trăi, la fel ca și cu alte boli cronice.Dar oare putem spune că e la fel? Oare chiar suntem pregătiți să trăim cu cancer? Și dacă da, pentru cât timp? Dar aparținătorii, sunt ei pregătiți să stea lângă cineva care trece prin cancer ani și ani de zile?

În ultima vreme îmi pun destul de des aceste întrebări. Am trei ani împliniți de când trăiesc propriul meu cancer. Trei ani în care nu am avut nici măcar o pauză de tratamente. Tot ce s-a schimbat a fost linia de tratament: tratament țintit, chimioterapie + imunoterapie, imunoterapie, terapie țintită + chimioterapie, chimioterapie + anticorp monoclonal. Dar nicio pauză.

La început, toată lumea mi-a oferit soluții, de toate felurile. Ce să mănânc, ce să nu mănânc, să nu mănânc deloc, ce suplimente să iau, cum să mă rog lui Dumnezeu, să fiu pozitivă. Aveam impresia că, dacă găsesc rețeta perfectă, mă voi vindeca.Dar și că, dacă nu o găsesc, înseamnă că ceva nu fac eu bine și că vindecarea ar putea fi pe undeva, doar că eu nu sunt suficient de pregătită sau pricepută să o accesez. Am înțeles, în final, că nu stă în puterea mea.

Apoi a urmat o perioadă în care lumea a renunțat să mai dea sfaturi și doar se uita la mine cu un amestec de milă și admirație. Cât sunt de puternică, dar totuși, ce îmi este dat să trăiesc.Eu aș fi vrut să nu fiu atât de puternică. Mi-e dor să fiu „just a woman”, ținută în brațe și dezmierdată. Doar că, ghinion, am intrat în această „luptă” singură și, trei ani mai târziu, sunt tot singură. Cine să și vrea să intre într-o astfel de relație? Eu aș fi intrat?

Azi, lumea s-a obișnuit cu cancerul meu și e ceva de genul: „Dar tu ești bine, așa-i?”Îmi vine de fiecare dată să răspund: ce înseamnă „bine”?

Pe vremuri, când lucram în vânzări și ajunsesem într-un punct în care nu mai făceam față, nu mă mai mulțumea, nu mai dădeam randament și îmi doream cu disperare o schimbare, îi spuneam partenerului meu de atunci asta, iar el, de fiecare dată, îmi închidea gura spunându-mi că de ce mă tot plâng, că zarurile sunt aruncate și că oricum este o chestiune de timp până când voi pleca. Sigur, doar că timpul ăla a fost vreo trei ani — ani în care eu am trăit în fiecare zi cu senzația că trăiesc viața altcuiva.Sigur, în final, a venit schimbarea și, la nici un an după asta, a venit și cancerul.

Cam așa e și acum. Simt din ce în ce mai des faptul că lumea se uită la mine ca și cum zarurile sunt aruncate pentru mine deja și e doar o chestiune de timp.Iar eu sunt puternică și pot duce. Fiecare își vede de viața lui mai departe.

Dar așa și este normal — ca fiecare să își vadă de viața lui.Sunt absolut convinsă că eu aș fi fost poate cel mai nepriceput aparținător, cea mai nepricepută prietenă, cea mai nepricepută rudă de orice grad dacă, în locul meu, era altcineva. Nu m-am priceput niciodată să fiu lângă cineva în astfel de situații.Cel puțin, nu așa ca sora mea Laura, care cred eu că are cel mai înalt nivel de sacrificiu în folosul celor din jur. Eu nu știu ce m-aș fi făcut fără ea. Laura este motivul pentru care, indiferent ce fac ceilalți din jurul meu, ea este cea care îmi stă alături fără să obosească — sau cel puțin, fără să se plângă vreodată.Nu există cuvinte pe care să le scriu aici care să cuprindă cu adevărat recunoștința mea pentru fata asta.

În anii aceștia, am trecut prin toate stadiile, iar voi ați fost cumva părtași la trăirile mele, pentru că, de fiecare dată, momentele importante le-am împărtășit cu voi prin intermediul acestui blog. În ultimele luni însă, într-un fel sau altul, parcă nu m-am mai regăsit în cuvintele așternute pe hârtie. Și sunt două mari motive, cred eu:

• Unul este moartea prietenei mele din Spania, Nuria.

  
  

  Pe Nuria am cunoscut-o pe un grup internațional de cancer pulmonar cu mutație EGFR. Nuria cred că era sufletul acestui grup. Cea care dansa mereu pentru noi, cea care mi-a arătat poate cel mai mult ce înseamnă să trăiești cu cancer.

  
  

  Însă, în momentul în care a simțit că pentru ea a fost prea mult, a ales să plece. A ales să renunțe la tratamente și să-și trăiască ultimele luni fără să fie plină de chimioterapice, pentru a se putea bucura cât mai mult de prezența celor dragi — soțul și copiii ei.

  
  

  Dar eu nu am fost pregătită să o pierd. Și, din păcate, a plecat destul de repede.

  
  

  Cumva, plecarea ei mi-a oferit pentru prima dată această alternativă — de a alege să renunț. Nu mă gândisem niciodată la varianta asta până atunci.

  
  

  Dar Nuria mi-a deschis o ușă — una pe cât de periculoasă, pe atât de liniștitoare. Nu e momentul meu acesta, dar e acolo, în creierașul meu.

  
  

• Al doilea motiv a fost progresia bolii din vara acestui an și toată lupta asta cu sistemul din România, plata medicamentului cu ajutorul vostru, oameni frumoși, procesul cu statul român care, din păcate, nu este deocamdată finalizat în favoarea mea. Mă acoperă o ordonanță președințială, dar procesul nu e prea ok deocamdată.

  
  

Dintre toate tratamentele pe care le-am făcut până acum, acesta, pentru care mă lupt atât de mult, este cel care are cele mai grele efecte secundare. Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: de unde mai am resurse pentru toate astea? Cât mai rezistă corpul meu la toată această agresiune? Și uite-așa, am intrat într-o bulă a deznădejdii, cumva, în lunile astea, și au început să mi se tot întâmple chestii. Unele mai grele, altele mai ușoare.Am vrut să îmi aranjez puțin casa, cu gândul la Alex al meu. Să rămână cumva totul în ordine pentru el, no matter what. Sunt din august cu casa întoarsă pe dos, din cauza unui nene care s-a decis să nu respecte contractul pe care l-am făcut pentru mobilă și, drept urmare, nu a efectuat lucrarea. Asta, evident, după ce a încasat un avans substanțial de la mine.

Recunosc că, în tot acest timp de când sunt pacient oncologic, oamenii mi-au arătat doar că există o parte bună în fiecare dintre noi și nu mică mi-a fost uimirea să descopăr că, printre toți acești oameni, există și unii care dorm liniștiți chiar pe spatele și banii unui om cu cancer.

Dar într-o zi, la o discuție cu Alina Nistor, mi-a dat cumva de înțeles că atragem lucruri prin atitudinea și energia pe care o manifestăm. Și mi-am dat seama că eram pe un drum greșit și că acest drum nu putea să mă scoată la lumină. Și am ales să schimb — și, din fericire, am și reușit.Nu, nu m-am vindecat de cancer prin asta, dar zilele sunt mai senine și, cumva, lucrurile care mi se întâmplă au început să capete sens și să se așeze. Urmează să finalizez casa și, cel mai important, am regăsit tastatura la care azi m-am așezat să vă fac și pe voi părtași la trăirile mele.

Oameni frumoși, dacă aveți lângă voi apropiați care trăiesc cu un diagnostic oncologic, să știți că le este greu. Indiferent dacă o spun sau nu. Și mai degrabă cred că, cu cât trece mai mult timp în care ei trăiesc cu boala, cu atât mai mult se închid în ei pentru a nu mai fi o povară. Și puteți avea impresia că sunt bine, iar ei însă pot fi în pragul disperării. Nu trebuie să faceți nimic special, doar să fiți lângă ei. Nu este nevoie de cuvinte magice — doar fiți acolo: prieten, frate, soră, verișoară, vecină sau ce-o fi.

Multă lume crede că trebuie să facă nu știu ce, că nu știe ce să spună, ce să facă. Dar pacientul oncologic nu are nevoie de rețete magice, nici să-i rezolvați voi problema. Tot ce are nevoie este să nu fie singur. Să mergeți alături de el și în zilele în care nu se simte bine, nu doar în cele în care este într-o relativă normalitate. Și da, să înțelegeți că trăiește, pe lângă voi, și momente de frustrare, de supărare, de revoltă. Și mai ales, să înțelegeți că are acest drept, fără să-i spuneți voi că nu e așa.

Avem nevoia asta disperată de a încerca să reparăm. De asta cred eu că multe relații ajung să se destrame — pentru că nu știm să-i lăsăm pe ceilalți doar să fie. Noi vrem să reparăm, să îndreptăm. Și, de cele mai multe ori, cel de lângă noi are nevoie doar să fie auzit, ascultat, îmbrățișat și să știe că nu e singur.

Și uite de asta, dragii mei, să aparții unei comunități de oameni ca și tine poate fi dumnezeiește de bine. Dacă nu era Asociația Oameni Buni, tare greu ar fi fost pentru mine toată treaba asta cu cancerul. Dacă nu aveam prietenii din asociație, nu știu dacă azi, la trei ani de la diagnosticul meu de cancer pulmonar în stadiul 4, aș fi fost în stare să fac această postare. Și le sunt recunoscătoare tuturor că îmi dau un sens, o direcție, că îmi arată în fiecare zi că există viață după diagnosticul oncologic și, mai ales, că prin cancer nimeni nu trebuie să treacă singur.

https://asociatiaoamenibuni.ro/

https://www.facebook.com/asociatiaoamenibuni