Când istoria bate din nou la ușă

Am citit în ultima vreme mai multe cărți care, deși par despre alte vremuri și alte locuri, mi se par atât de actuale încât aproape mă sperie.

• Moașa de la Auschwitz – Anna Stuart (o poveste inspirată din fapte reale despre compasiune și supraviețuire în mijlocul ororilor naziste),

• Confesiuni – Kanae Minato (o explorare a răzbunării și a consecințelor psihologice ale traumei într-o societate aparent civilizată),

• Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini (o poveste despre trădare, vină și mântuire în contextul Afganistanului măcinat de război),

• Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini (un omagiu adus femeilor afgane, prin viețile a două protagoniste zdrobite de regimuri opresive),

• Pantofii de lotus – Lisa See (o incursiune în China tradițională, în care femeile sunt reduse la tăcere și suferință în numele onoarei și cutumei),

• Cântecul inimilor rebele – Arundhati Roy (un roman contemporan despre iubire, revoltă și conflictul violent dintre hinduși și musulmani în India modernă),

• și câteva dintre podcasturile lui Igor Bergler (care ating teme legate de manipulare, putere, religie și fragilitatea conștiinței colective).

Toate mi-au lăsat același gust amar și aceeași întrebare în minte: chiar nu învățăm nimic?

Toate aceste cărți vorbesc, într-un fel sau altul, despre oameni care cred că rasa, religia sau națiunea lor sunt superioare. Despre cruzimi comise în numele binelui. Despre violență care îmbracă haina credinței. Despre femei zdrobite în numele onoarei. Despre copii care cresc în frică. Despre „dușmani” care trebuie eliminați pentru că gândesc altfel.

În Moașa de la Auschwitz, asistăm la ororile unui sistem care a trimis milioane de oameni în camere de gazare, cu sânge rece, în timp ce în biserici încă se rosteau rugăciuni. Oamenii își făceau semnul crucii și urcau apoi în turnul de veghe. În Cântecul inimilor rebele, masacrele dintre hinduși și musulmani sunt prezentate cu o luciditate tăioasă: oameni uciși pentru că aveau alt nume sau alt Dumnezeu, vecini deveniți brusc inamici, femei violate în numele "pedepsirii necredincioșilor". Nu-i așa că seamănă, trist și familiar, cu ceea ce vedem și astăzi în jur, chiar dacă ambalajul e mai modern?

Și atunci mă întreb: unde este Dumnezeu în toate astea?

Zilele acestea are loc Conclavul de la Roma, după moartea Papei Francisc. Se vor alege noi conducători spirituali. Oameni care, teoretic, ar trebui să inspire iubire, unitate, smerenie. Dar în același timp, în România, se dau lupte grele pentru voturi și influență, în numele unui Dumnezeu care e rostit, dar nu trăit. Dumnezeu e invocat pentru apărarea „familiei tradiționale”, dar se uită că esența familiei este iubirea. E folosit pentru a justifica ura față de cei diferiți, de parcă ar exista un Dumnezeu selectiv, care iubește doar români, doar creștini, doar „cei buni”.

Dar Dumnezeu nu e o etichetă. Nu e un partid. Nu e o doctrină.Dumnezeu nu e putere, control, sau amenințare. Dumnezeu este iubire, iertare, înțelegere. Cine rostește Numele Lui cu ură în glas, o face degeaba. Cine se declară trimisul Lui dar dezbină, insultă și judecă pe alții, nu are nimic divin în glas.

Credința nu înseamnă să închizi ochii și să urmezi orbește pe cineva care strigă mai tare.Înseamnă să privești lumea cu compasiune. Să alegi pacea în locul urii. Să-ți faci cruce nu ca scut, ci ca legământ cu umanitatea ta.

Și dacă tot vorbim de alegeri: avem ocazia de a alege nu doar niște oameni în funcții, ci un drum. Avem dreptul de a vota. Un drept pe care nu îl aveam acum 35 de ani. Un drept pentru care au murit oameni la Revoluție. Un drept care în multe țări nu există nici azi — în Coreea de Nord, în Iran, în Rusia, în Afganistan, în dictaturi de tot felul.

Nu e un drept de neglijat. E o responsabilitate. E o șansă să ne opunem prin decență, prin vot, celor care urlă în Numele Lui Dumnezeu, dar calcă în picioare ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu.

IEȘIȚI LA VOT

Nu ca să ne certăm, nu ca să învingem pe cineva. Ci ca să alegem să nu repetăm greșelile trecutului.Să alegem să nu mai fim complici prin tăcere.Să alegem iubirea, nu frica. Gândirea, nu lozincile.Să alegem un viitor în care Dumnezeu înseamnă ceea ce este de fapt: iubire, nu armă.