Fericire

Aș vrea să pot exprima în cuvinte tot amalgamul ăsta de sentimente care mă înconjoară. Cât de minunat de frumoasă este viața, cât de multe lucruri mi-a adus. Cât de diferită sunt azi față de acum 6 luni și cât de mult îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a deschis ochii.

Venim cu atât de multe lucruri în spate, moștenite de la părinții noștri, de la bunicii noștri, de la străbunicii noștri. Emoție peste emoție, care s-a transmis din generație în generație, gânduri pe care am învățat să le ascundem, sentimente pe care ne-am obișnuit să ni le reprimăm, cuvinte care au rămas nerostite. Au fost vremuri grele pentru generațiile trecute și lucrurile astea le-am moștenit. Ni s-a spus să nu ne încredem în oameni pentru că sunt înșelători, să nu ne confesăm nimanui pentru că lumea ne judecă, că trebuie să fim puternici, indiferent de situație, sau ni s-a spus că nu valoram nimic, că nu suntem buni de nimic sau poate am fost prea ocrotiți și n-am învățat cum e să ne luăm viața în propriile mâini.

Și ajungem într-un punct în care ne simțim pierduți, în care nu mai știm cine suntem și unde se presupune că ar trebui să ne îndreptăm, nu știm în cine putem avea încredere și în cine nu, invidiem pe cei care se descurcă mai bine și credem că noi suntem mai ghinioniști. Sau suntem triști mereu că viața nu este așa cum ne-am dorit-o noi.

Am realizat de curând că ceea ce emitem din interior spre exterior este ceea ce transmitem noi universului, este ceea ce atragem. Dacă ne gândim mereu că ni se vor întampla lucruri rele, aceste lucruri mai devreme sau mai târziu se vor întâmpla. Eu am fost convinsă că la un moment dat în viață voi face un cancer. Cumva, acest gând m-a urmărit de-a lungul vieții și cu fiecare persoană din familie care mai primea un astfel de diagnostic, eram și mai convinsă că pe lista aia la un moment dat voi fi și eu. Asta am atras și asta mi s-a întâmplat. Doar că mai repede decât am crezut eu. Când mi s-a întâmplat, mi s-a părut ciudat pentru că eu schimbasem un întreg stil de viață, nu mai fumam de 10 ani, nu mai pierdeam nopți, făceam mult sport, alimentația era din ce în ce mai sănătoasă, oamenii cu care mă înconjurasem erau oameni de la care aveam ce să învăț. Dar nu am realizat că ultimul lucru pe care nu l-am schimbat, a fost ceea ce credeam eu în capul meu că se va întâmpla într-o zi. Energia pe care eu o emiteam în univers era una de frică, de convingere că acel lucru se va petrece. Și s-a petrecut.

Lunile astea am lucrat mult cu mintea mea și am realizat cât de puternică sunt. Am realizat că lucrurile care doresc să mi se întâmple, dacă cred asta cu adevărat și zic cu voce tare, aceste lucruri se vor întâmpla. Îmi era frică să spun cu voce tare ceva înainte, să nu cumva să cobesc, îmi era frică să sper, să nu fiu dezamăgită. Mă prefăceam că nu e important sau că nu contează, indiferent cum ar fi. Dar contează și contează cel mai mult cum ne raportăm noi la ele. Dacă vreau ceva, trebuie să spun cu voce tare, trebuie ca tot ceea ce simt să se propage în univers și universul va lucra pentru mine.

Și am început să cred cu tărie că eu mă voi vindeca. La început așa timid, îmi era frică să spun asta cu voce tare. Dar apoi acest gând a prins curaj. Eu simt în tot corpul meu, cu toată ființa mea, că mai am foarte multe lucruri de făcut în viața asta. Eu am pățit acest cancer ca să învăț, ca să evoluez și ca apoi să pot da înapoi în univers o parte dintre învățămintele mele de acum. Încă nu știu căile, încă nu știu cum va fi, dar cred cu tărie că aceste lucruri se vor întâmpla. Și odată cu credința asta care creștea în mine, se îmbunătățea și starea mea fizică și psihică. Am atât de multe de învățat și o sete mare de cunoaștere pe care nu le-am avut înainte. În primul rând să mă cunosc pe mine, să-mi permit să eșuez și să o iau de la capăt și să mă iert atunci când asta se întâmplă. Iar apoi să învăț despre acest univers care ne înconjoară și mai ales, să învăț cât mai multe din tainele nutriției ca să pot ajuta, ca să pot scrie o poveste de viață nouă.

Și pentru că așa cum am spus, ceea ce emitem în univers se întâmplă, azi a venit și răspunsul mult așteptat de la chirurg. DA , se poate opera. Lucru care acum 5 luni nici nu se putea pune problema. Nu pot exprima în cuvinte sentimentele pe care le-am trăit azi. Am plâns, am plâns tare și cu tot corpul meu. De eliberare, de bucurie, de credință, de mulțumire lui Dumnezeu. Am împărtășit bucuria mea cu toți cei care mi-au fost alături în lunile astea și am realizat încă o data cât sunt de iubită, cât de multe mi-a dat viața asta, cât de privilegiată sunt. Și din nou mi s-a umplut sufletul de dragoste, de iubire. Eu am fost mereu o persoană sufletistă, dar ceea ce trăiesc la nivel de sentimente de când m-am îmbolnăvit, este ceva înălțător. Mă simt mai aproape de Dumnezeu, simt din dragostea Lui și simt cum mi-o transmite și eu la rândul meu o simt pentru cei din jurul meu . Azi celebrez viața și tot ce e frumos în ea.

Sigur, este încă multă muncă, va fi greu, dar știu că aceste lucruri sunt doar detalii din drumul vieții mele. Faptul că știu asta, mă face să nu fiu temătoare, dimpotrivă, mă face să zâmbesc și să privesc în față cu credință. Tot ce va urma, mă va duce și mai mult spre lumină și cu fiecare pas pe care îl fac , mă simt mai aproape de Dumnezeu. Sunt ca un copil nou născut care învață să meargă. Așa învăț eu să cred, așa învăț eu care îmi sunt căile de comunicare cu divinitatea, așa învăț eu despre conexiunea pe care o am cu universul.

Azi vreau să împărtășesc cu voi speranță. Azi vreau să vă transmit dragoste și bucurie de viață. Azi vreau să vă uitați la ceea ce aveți și nu la ceea ce nu aveți. În viață nu este nimic întâmplător. Totul se petrece cu un scop, încercați să vedeți care este scopul pentru care vi se întâmplă ceva. Lucrurile pe care nu le învățăm atunci cănd ni se întâmplă ceva, au tendința să se repete. Dar noi suntem mai puternici decât credem și suntem și mai fragili decât am vrea. Dați-vă voie să fiți și fragili, dar fară să vă pierdeți nici o clipă speranța.