Am senzația că odată cu bucata mare din plămân, am pierdut și altceva. Nu înteleg de unde vine acest sentiment, dar parcă s-a dus și o parte din cea care eram eu. A rămas în loc o altă Sorina, una care se chinuie să respire, care nu reușește să facă prea multe lucruri fără să-i crească pulsul instant. O Sorina care e mereu obosită, căreia îi este mai mereu greață, care nu reușește să își adune gândurile și să se bucure, așa cum o făcea înainte.
Parcă mereu mă lupt cu ceva, ba am făcut o toxiinfecție alimentară, asta daca e ceea ce a fost episodul ăla sau e doar o reacție la medicament, ba am tras o super răceală exact de Paști ca să nu mă pot bucura deloc de zilele de vacanță. Ceva parcă mereu se întâmplă și nu reușesc să-mi regăsesc puterea de a mă bucura, puterea de a trăi din plin.
Moartea Mariei a adâncit și mai mult acest sentiment. Odată cu plecarea ei printre îngeri, parcă am pierdut și înțelegerea scopului pentru care toate astea se întâmplă. De ce trebuie să fie totul un chin? De ce trebuie să mă lupt pentru fiecare lucru? M-am săturat să fiu puternică, mi-a ajuns. Vreau să fiu sănătoasă, vreau să pot alerga din nou liberă, vreau să nu îmi mai fie rău.
Mă simt atât de singură. Da, știu, sunt o mulțime de oameni care țin la mine și care m-au ajutat. Dar fiecare își vede de viața lui. Nu mai aparțin parcă nici unui grup. Fiecare își vede de cursul vieții mai departe, alergări, drumeții, competiții. Eu sunt cea care a rămas în urmă și nu mai țin pasul.
Dacă ați ști cât de des îmi trec toate lucrurile astea prin minte!!! Oricât de mult încerc să fiu pozitivă, nu-mi iese de fiecare dată. Dar asta e ok, pentru că toate aceste lucruri se întâmplă indiferent de situație. Toți trecem prin astfel de momente, mai puțin frumoase. Și decât să ne prefacem că ele nu există, mai bine le trăim, le ardem, ca apoi să putem merge mai departe. Și asta fac și eu. Încerc să le ard cât mai repede, ca apoi să pot privi in față.
Am început timid să fac puțină mișcare. Plimbări am făcut de când am ieșit din spital, nu m-am lăsat nici o clipă. Într-o duminică am făcut chiar un 10 km în parc în timpul în care prietenii mei și-au făcut alergarea. Am fost tare mândră, pentru că a fost un mers mai alert și m-am simțit foarte bine. Săptămâna asta am ieșit la alergat. Hey, nu vă gândiți la te miri ce, dar am reușit să fac primul km, alternând alergatul cu mersul și mi-a ieșit într-un timp de 9:30 . Apoi am ieșit din nou după 2 zile și am reușit să cobor timpul la 8:30 și să merg doar aprox 150 m din acel km. Abia aștept următoarea tură. Sigur că e greu. Dar e atât de plăcut. Încet, încet, plămânii mei se vor adapta la noile condiții și vor putea duce tot mai mult.
Unul dintre alergătorii pe care îi știu este medic cardiolog și m-a chemat să îmi facă un test de efort. Mi-a zis că va dura între 1 și 12 minute, în funcție de cât voi rezista. Am reușit să rezist toate cele 12 minute, la o viteză de peste 10 km la ora și cu înclinație a benzii destul de mare. Pulsul a ajuns pe la 165, nu e așa rău. Saturația însă coboară prea mult, deși nu suntem chiar siguri că măsurătoarea a fost corectă, datorită gelului de pe unghie. Dar e ok, e un pas. În timp va fi tot mai bine și tot mai bine. Important este să mă pot mișca, nu contează că nu va fi cea mai bună viteză a mea.
Am nevoie de alergare ca de aer. Fără ea nu reușesc să îmi pun ordine în gânduri și nici nu vreau fără ea. Mă uitam la Boston maraton zilele trecute și îi admiram pe cei fără picioare care aleargă în niște cărucioare speciale pe care le manevrează cu mâinile. Adică dacă acei oameni fac asta în aceste condiții, eu ce scuză am să mă las învinsă?! Nici nu se pune problema.
Urmează să mă înscriu la Roma maraton, care va avea loc în 17 martie 2024. Am un an la dispoziție să mă pregătesc și să ajung la o formă fizică care să mă ducă 42 km pe străzile celui mai frumos oraș pe care l-am văzut vreodată și pe care l-am vizitat de atât de multe ori. Și chiar dacă nu voi reuși să-i alerg pe toți, îi voi merge, nu contează. Dar pe 17 martie 2024 voi fi la startul acelei curse!
Așa cum știți deja, am schimbat oncologul. Am făcut o serie de analize, am făcut un CT de torace, abdomen și pelvis și totul e foarte bine. Am făcut și un RMN de cap și coloană. La cap se pare că nu am nici o problemă, mă rog, cel puțin nu de natură oncologică , ha ha ha. Coloana nu e chiar 100% funcțională, dar asta știam deja. Aștept să văd decizia oncoloagei după consultul cu medicul radiolog , dacă va fi sau nu nevoie de o radioterapie pe vertebra aia . Mai sunt și alte probleme pe acolo, dar știam de ele pentru că am o scolioză destul de pronunțată de multă vreme. Sunt cam strâmbă, ce să-i fac! 😊
Doamne , ce copil mare și frumos am!!! Și cât de greu ne vine nouă ca și părinți să ne abținem în a lua decizii în numele lor. Cât de periculoasă e capcana asta în care cădem cu toții uneori, că noi suntem cei care știm mai bine decât ei ce li se potrivește și ce nu. Încerc din răsputeri să mă feresc să fac asta, uneori îmi iese, alteori nu. Alex al meu are însă o personalitate extrem de puternică și chiar și atunci când nu-mi iese să mă abțin, se uită la mine cu ochii ăia mari și îmi dau seama că în momentele acelea, el e mai inteligent decât mine. Mă lasă să termin, că doar nu o să mă țină o veșnicie și în ultima vreme, a învățat să mă ia și el pe mine în brațe și cumva să-mi transmită că totul va fi bine, să am încredere în el. E anul acela dificil, clasa a 12-a și mie ca parinte mi se pare că asta e hotărâtor în ceea ce va fi viitorul lui. Apoi îmi amintesc că eu am făcut o schimbare majora la 43 de ani, când am mers la o nouă facultate, care nu avea legătură cu nimic din ceea ce făcusem înainte.
Dar cum să ne obișnuim noi părinții să acceptăm că lucrurile nu trebuie să se întâmple cum vrem noi?! Că indiferent ce cale va urma copilul, ceea ce contează cu adevărat este ca el să fie fericit, să găsească acel ceva care va face să merite să se trezească în fiecare dimineață. Și dacă acest ceva nu îl va gasi la 19 ani, are timp și are dreptul să caute și să schimbe, până când va găsi. Și ce frumos că m-a ales pe mine ca și mamă a lui, care să fie părtașă la toate aceste lucruri.
Copilul este catargul meu. Și pentru el am nevoie să fiu puternică, am nevoie să zâmbesc, am nevoie să fie senin și cald în viața mea. Tocmai pentru a putea fi pentru el stâlpul de care are nevoie. Dar, ca eu să pot face asta, trebuie să fiu eu bine. Și asta este ceea ce îmi dă curaj și forță, chiar și atunci când simt că e mai greu. Pentru ca băiatul meu să poată să mă aibe întreagă, fericită, eu am nevoie să găsesc mereu calea de a ieși din momentele mai puțin fericite, când gândurile au tendința să fie mai puțin coerente.
Și atunci, sfârșesc prin a pune muzică, prin a deschide larg ferestrele apartamentului, ca să intre aer și lumină și viață. Dansez în fața vieții și a greutăților și îmi amintesc de friecare dată că la finalul oricărei ploi, iese soarele. Și de fiecare dată soarele este mai strălucitor și mai puternic. Și atunci mi se umple din nou sufletul și realizez cât de mult iubesc viața asta, cu toate bunele și relele din ea.
Comentarios