Când am aflat pentru prima dată că am cancer, nu m-am revoltat. Am fost tristă și cu un amalgam de sentimente, am suferit, dar nu m-am revoltat. Pe măsură ce mi-am trăit cancerul am scris și inima mi s-a umplut de iubire pentru toți cei din jurul meu. Am iertat, m-am iertat, am făcut pace. Și mi-am văzut de viață.
Apoi am aflat că e un ganglion cu probleme, ba chiar 2 pe urmă și ca mai stau cumva la pândă și alții. Și m-am revoltat. Am simțit pentru prima dată că nu-i corect. Adică de ce iar!? Îmi făcusem planuri de vacanță, de ce nu putea să îmi iasă și mie ceva? Mi se dădea lumea iar peste cap și îmi era ciudă. De ce iar eu? De ce?
În timp ce urcam pe Bobotov Kuk în Muntenegru, la un moment dat între agonie și extaz, mi s-a umplut iar inima de iubire, de bine, de frumos. Si mi-am dat seama. Ce repede uitasem! Ce repede uitasem o mulțime din lecțiile pe care cancerul mă învățase. Cand mi-a fost puțin mai bine, am uitat. Am uitat că mă iertasem, am uitat că mă iubeam și că eram destul așa cum sunt. Am uitat că le dădusem drumul unor oameni din viața mea atunci când am realizat ca erau trecători. Am uitat ca tot ce ne stă în putință este felul în care ne poziționam față de ceea ce se întâmplă.
Cum să fac să nu mai uit!? Cum să fac să nu trăiesc cu teama că lecțiile neinvatate au tendința să se repete!?
In timp ce scriu, ascult valurile Marii Ionice care se sparg de mal. Aseară a plouat tare în Lefkada și azi marea e agitată, își arată grandoarea și frumusețea. Și realizez cât sunt de norocoasă că sunt aici, că trăiesc.
Doamne, cât de incredibil de frumoasă este viața! Și cât de mult o complicam noi. Nu ne ajunge mai niciodată ceea ce avem și vrem altceva, vrem mai mult, fără ca măcar sa fi apucat sa ne bucurăm de ceea ce e.
Pentru prima dată în viața mea simt greutatea singurătății. Pentru prima data simt acut lipsa unui umăr pe care să pun capul seara la culcare. Pentru prima dată simt până la durere lipsa unor brațe puternice care să mă cuprindă și să îmi spună că va fi bine. Pentru prima data inima mea sângerează din dorința de a aparține. Azi, mai mult decât oricând vreodată aș fi avut nevoie ca cineva să fie lângă mine, as fi avut nevoie să iubesc și să fiu iubită. Azi, aș fi avut nevoie să nu trăiesc acest cancer singură.
Și nu, nu am uitat de toți oamenii care mă iubesc și pe care ii iubesc la rândul meu. Vă sunt recunoscătoare tuturor și vă prețuiesc și faceți de atât de multe ori să mă simt binecuvântată de Dumnezeu. Și datorită vouă, reușesc să mă ridic de fiecare dată și să simt cât e de frumoasă viața.
Îmi îndrept din nou ochii spre mare. Strălucește de un albastru turcoaz care îți taie respirația. Sunt puțini turiști pentru ca oricât de frumoasă ar fi, sunt valuri mari și nu se poate face baie. Nemaivăzut de mine pt Marea Ionică. Cami, cu telefonul în mână, încearcă parcă să cuprindă într o fotografie toate sentimentele pe care i le trezește marea. Nu se mai satură de ea. Andre e fascinată și încearcă să surprindă intr o fotografie toată bucuria Cameliei. Eu sunt la umbră, scriu și le privesc uneori, reușind sa îmi smulgă câte un zâmbet de fiecare dată.
Cât de complexă este viața și totuși cât de simplă atunci când reducem totul la simțuri și simțiri și ne dăm voie să o savuram.
Comments