Nu am scris demult pe hârtie. Nu gândurile mele oricum. Dar acum, am această agendă la îndemână și parcă mă mână să scriu! Îmi tot zâmbește de dimineață și mă cheamă. Este inscripționată La Vita e Bella, cadou de la Teo. Mă bucur că o am cu mine.
Ziua de azi mă prinde încă în spital. E duminică, e liniște. De la geamul meu se vede atât de frumos! E natură, un delușor, iar la baza lui e o alee pe care mai mereu sunt alergători. Azi mai puțini pentru că a nins și e totul acoperit de alb. Au trecut 6 zile de la operație. Da, sunt în Austria, la Graz, într-o clinică extrem de frumoasă. Parcă sunt la un hotel luxos. Bine, mai puțin toate perfuziile, dar deja cu ele m-am obișnuit. Operația a mers bine, profesorul M este încrezător că a scos tot ce trebuia. Mi-a tăiat aproape doi lobi din plămânul drept, dar radiografiile arată foarte bine. Așteptăm rezultatul examenului histopatologic ca să știm exact dacă s-a scos tot.
E pentru prima dată când nu simt greutatea așteptării. Cumva știu că e bine. Poate felul în care omul ăsta vorbește, atât de încrezător, atât de profesionist. Poți vedea în ochii lui că iubește ce face. Și veșnic râde, e mereu binedispus. Îmi vine să-l iau în România. Eram abia trezită prima dimineață la reanimare și când a intrat la mine să mă vadă, jur că s-a luminat încăperea. A zis “everything is perfect”. Și eu l-am crezut. Și asta spune în fiecare zi și eu îl cred în fiecare zi.
Durerile nu sunt la fel de perfecte, nici senzația că îmi lipsește o bucată de aer mereu, dar astea sunt detalii care vor trece. Cu fiecare zi e mai bine. Nu mă las trasă în jos de detalii care sunt doar trecătoare. Ceea ce rămâne, este faptul că sunt bine. Și asta e tot ce contează.
În fiecare zi vine un fizioterapeut să mă ajute. Facem exerciții de respirație , plimbări, mă pune să urc scări. Îi place de mine că nu mă las. E alergător și el. În prima zi de scări, mi-a zis că urcăm și coborâm până când spun eu să ne oprim. Ha, ha, ha! A obosit el înaintea mea. Și i-am zis-o pe aia cu nu e gata când obosesc, e gata când s-a terminat. A început să râdă.
Colega mea de cameră este o bătrânică extrem de simpatică. Are 81 de ani și vorbește engleză, așa că a fost o plăcere să împart camera cu ea. A fost operată la un șold în aceeași zi cu mine, așa că ne-am recuperat cam la fel. Azi, când a înțeles că eu plec mâine, s-a întristat puțin pentru că ea stă până miercuri. Dar ne-am schimbat numere de telefon și a zis foarte hotărâtă că ea simte că ne vom revedea. O adevărată doamnă, Michaela! Mintea brici și o voință de fier.
Azi la plimbare chiar am zis cu Laura că săptămâna asta a fost ca un curs intensiv de limba engleză pentru amândouă. Laura a stat cu mine în fiecare zi. Mai trebuie să o trimit eu acasă să mai mănânce, să se mai deconecteze. Avem un apartament aproape de clinică , unul chiar foarte drăguț. Dar greu se lasă dusă. Eu chiar nu știu ce m-aș fi făcut fără ea. Nu azi, sau săptămâna asta, ci toată viața mea. Te iubesc infinit, fată dragă!
Mă gândesc mult la momentul în care voi putea alerga din nou. Cred că mă hrănesc cu momentul acela! Am senzația că între timp totul e pe hold, totul e în așteptare. Adevărul este că niciodată nu m-am priceput să îmi iau momente de respiro. Cred că și asta mă învață viața acum. Măcar dacă aș învăța!
Ce ciudat cum totul capătă alt sens. Parcă și discuțiile cu fiul meu au alt sens. Suntem crescuți cu atâția “trebuie” și habar nu avem să ne mulțumim pe noi înșine. Fugim toată viața după lucruri, de parcă le ducem cu noi undeva când plecăm! Azi am citit ceva drăguț: “viața ar trebui măsurată în momente și nu în timp.” Momente care se transformă în amintiri. Îmi doresc tare mult să călătoresc. Este unul dintre dezideratele din noua mea viață. Să văd cât mai mult din lumea asta. Michaela, la 81 de ani, povește tare frumos despre vizitele ei în China, Thailanda, India. Mi-a plăcut mult să o ascult și am realizat cât de diferită este mentalitatea de la noi. Mama mea este cu 10 ani mai tânără și a călătorit în străinătate doar ca să muncească, nu să se bucure de viață. Nu știe nici acum să se bucure cu adevărat, e mereu în priză, mereu cu planuri, mereu cu judecăți de așa e bine, așa nu e bine. Bine, în ultimele 6 luni nu e ca și cum s-ar putea gândi la altceva decât că are copilul bolnav. Dar chiar și dacă nu ar fi așa, nouă ne lipsește mentalitatea asta. Bunicii mei abia au scos-o la capăt pe vremurile de atunci și singurul gând al copiilor care au crescut în vremea aia, a fost de supraviețuire, să strângă pentru ca la copii să nu le mai lipsească nimic. Sper ca fiul meu să fi înțeles de la mine și altceva.
Aș vrea să vă fac cunoștință cu altcineva din viața mea, care va face de acum înainte mereu parte din categoria Oamenilor mari. O cheamă Mihaela și locuiește lângă Graz. E româncă de-a noastră, una din aia inimoasă, una din aia care ar muta și munții din loc pentru semenii ei. Am cunoscut-o în septembrie când am venit pentru prima dată aici ,când a chemat-o profesorul M sa ne ajute cu tradusul. Mihaela lucrează la clinică și a venit bucuroasă în ajutor. Ne-am schimbat atunci numere de telefon, dar precum starea mea s-a dat peste cap după întoarcerea în țară, nu am mai apucat să comunicăm. Înainte să vin acum, mi-a scris, știa deja că vin la operație și mi-a oferit casa ei ca și adăpost. Așa cum auziți, pur și simplu ne-a oferit și mie și surorii mele, posibilitatea să stăm la ea. A zis ca știe ce înseamnă să treaci prin greutăți și vrea să ajute cum poate. Și are familie, e căsătorită aici cu un băiat cumsecade și au împreună un băiețel minunat. Dar din ce e al ei, ne-a oferit și nouă. Mihaela dragă, eu știu că tu faci asta necondiționat și că așa ești, om frumos, dar tare vreau să îți mulțumesc și aici și să știe toată lumea care mă citește, ce români frumoși găsești, chiar și peste hotare, români care nu au uitat de unde au plecat și la care le bate inima pentru ai lor. Să fii sănătoasă și să ne vedem cu bine și cu veselie de fiecare dată!
Comentarios