Partea 2

Gândurile vin de-a valma în capul meu: “am știut mereu că o să mor de tânără”, lucruri de genul ăsta. Nu mă puteam gândi la altceva decât că voi muri în curând. Iar acest gând era atât de mare și atât de bine înfipt în toate simțurile mele, încât eram convinsă de treaba asta. Și atunci am realizat ceva: că mie nu-mi este frică de moarte. Mi-am spus “nu e ca și cum erai nemuritoare și ai realizat că ai să mori”. În clipa aceea, cumva mi-am dat seama că nu contează atât de mult cât mai am de trăit ci cum am să trăiesc timpul pe care îl am.

Viața asta e atât de plină de surprise!!! Am mers la job și le-am spus colegilor de birou că am o tumoare și că urmează să fac niște investigații să vedem de care e. A, unul dintre colegi, a venit la mine în mai puțin de 10 minute și mi-a spus : “Sorina, i-am spus S-iei despre problema ta, nu puteam să nu-i spun așa ceva și imediat a reacționat și a spus că iți va acorda tot suportul de care ai nevoie, că se vor interesa de medici și în Austria și că să nu îți faci probleme că se ocupa ei”. Automat mi-au țâșnit lacrimile, nu-mi venea să cred. Lucram de 21 de ani pentru oamenii aceștia și am realizat că nu știam nimic despre ei, și că acum când aveam nevoie, nu au stat să se gândească nici 5 secunde dacă să mă ajute sau nu. Credeți-mă, nu există cuvinte pe lumea asta cu care să poți mulțumi pentru așa ceva. Din clipa aceea, pentru mine oamenii aceștia sunt Îngerii mei păzitori.

Am simțit că trebuie să-I spun mamei. Deși știam că o astfel de veste va fi o încercare foarte grea pentru ea, știam și cât e de puternică și că eu am nevoie de ea și de forța ei. I-am spus cu mare greutate prin telefon ce se întamplă, a început să plângă și mi-a zis : “dragul mamii, o să trecem noi și peste asta, sunt convinsă de asta. Singurul lucru pentru care îmi pare rău, este că în procesul ăsta tu va trebui să suferi!”. După câteva zile în care mă tot suna, i-am spus să vina la mine. Era mai bine pentru toată lumea. Stătea departe și plângea, era mai bine să fie lângă mine și să mă vadă.

Laura, draga de Laura. Fata asta a trăit o viață întreagă prin mine, pentru mine. Inima ei s-a oprit pe loc odată cu veștile astea și am senzația că de atunci își tine respirația. E cea mai bună soră pe care viața mi-ar fi putut-o da și cu siguranță cea mai bună matușă pe care Alex al meu ar fi putut-o avea. Laura îmi știe gândurile, Laura mă cunoaște cel mai bine, ea știe cel mai bine din lumea asta ce anume am nevoie și când. Ea m-a iubit necondiționat toată viața mea. Indiferent în ce etapă a vieții am fost, ea a fost lângă mine. Dacă am fost jos, a luptat cu mine, dacă am fost sus, m-a admirat, dacă am avut nevoie de ajutor, ea a fost acolo mereu. O iubesc pe fata asta într-un fel deosebit și viața mea nu ar fi fost deloc la fel de bună fără Laura in ea.

Prietena mea de o viață a refuzat cu desăvârșire să creadă că pot avea cancer. Nu știu ce era exact în sufletul ei, dar refuza să pronunțe acest cuvânt și cumva, a crezut că acea tumoare se va dovedi a fi benignă, se va opera și gata. Șocul diagnosticului mi s-a părut că pe ea a afectat-o cel mai mult dintre noi toți, pentru că într-un fel, refuzând să creadă că poate fi adevărat, a trebuit să înfrunte realitatea și a durut ca naiba. Sunt recunoscătoare vieții pentru această frumoasă prietenie. De curând i-am spus că ceea ce avem noi este ca și un vin roșu vechi, pe masură ce au trecut anii, a devenit tot mai prețios. Te iubesc mult Oana!

Am crezut de-a lungul vieții că cele mai trainice prietenii sunt cele pe care le faci de tânăr, din școală. Viața m-a contrazis și mi-a dăruit prieteni dragi și după 40 de ani. Cami este dovada vie că se pot lega suflete și mai târziu și chiar cu legături bine strânse. Fata asta mă iubește necondiționat și s-a șocat la aflarea veștii. S-a fâstâcit, s-a pierdut, nu a știut cum și ce să îmi spună, dar a rămas lipită de mine și e unul din stâlpii mei de rezistență. Îți sunt recunoscătoare frumoasă prietenă și îți mulțumesc că exiști în viața mea!

Urma să mi se facă o bronhoscopie cu prelevare de probă pentru biopsie. Bănuiam doar cum va fi, pentru că știam ce înseamnă gastroscopia și bănuiam că va fi ceva asemănător, doar că nu pe esofag ci pe trahee. Îmi era groază, nu atâta frică, cât groază. Dar era obligatoriu de făcut și era obligatoriu de făcut cât mai curând posibil. Era un rău necesar. Experiența a fost groaznică. Nu tubul pe care mi l-au băgat pe gât, pentru că eram cu anestezie locală și pe ăla nu l-am simțit. Dar în momentul în care m-a atins pe plămân, instant mi s-a tăiat respirația, am început să tușesc, creierul a intrat în panică convins fiind că mă sufoc. Vocea doctoriței a străpuns însă toată panica și ea striga “respiră peste tuse, nu mai tuși!!!” Cum Doamne iartă-mă să nu mai tușesc dacă mă sufoc??? Vedeam pe un tub cum îmi aspiră sânge, cred ca inima stătea să-mi iasă din piept. O vedeam pe doctoriță că se chinuie și am realizat că dacă nu fac ceva, se va prelungi chinul tot mai mult. Am închis ochii, m-am concentrat pe respirație, să păstrez ritmul chiar și atunci când mă ciupește din tumoarea aia, ca să putem finaliza odată. Mi-a reușit. O aud din nou pe doctoriță după ce îmi scoate tubul ala : “Bravo, ai fost foarte cuminte!”. Inima mea stătea să sară din piept dar m-a uns pe suflet că am primit lauda asta. Chiar mă străduisem !

Mi-a zis că s-ar putea să fac febră și să nu mă simt foarte bine in ziua aia. Pai dacă mi-a zis, cum să o contrazic! Nu m-am simtit bine deloc două zile și după bronhoscopia asta, toată starea generală mi s-a înrăutățit. Nu mai puteam dormi nici pe spate, singura poziție era pe partea stangă. Aveam senzația că știu exact de unde începe și unde se termină plămânul meu, îl simțeam pe tot acolo.

După asta a început o mare provocare și o mare lecție. Trebuia să aștept 2 săptămâni pentru aflarea rezultatului. Daca mie mi-a lipsit ceva în viața asta, aceea a fost rabdarea. În cele 2 săptămâni am aflat cum e sa îți dezvolți această abilitate, cum să învăt să respir și să aștept. Dar știam rezultatul, poate că asta mi-a ușurat cumva munca. Toți îmi ziceau să am speranță, că va fi bine, că trebuie să cred , să fiu optimistă. Dar sincer, sincer, eu am știut. Ceea ce nu am știut și care m-a pleznit în fată, a fost cât de avansat era cancerul!