Trecuseră 2 săptămâni, eram pe drum spre Austria împreună cu Laura, unde urma să fac un PET CT și să mă întâlnesc cu prof. M, chirurg toracic specializat în tumori, care să evalueze situația mea. A fost un drum destul de lung pentru mine, starea mea de sănătate era cam șubredă, nu mă simțeam bine deloc. Pe drum primesc rezultatul la biopsie care zice “adenocarcinom pulmonar”. Adica da, am cancer. Deodată cu mine află rezultatul si Dr. U. El este prieten cu un fost coleg de-al meu și mi-a urmărit cazul de la început. Îmi transmite să-l sun. La telefon aflu atunci că e un stadiu 3D, nu știam exact ce înseamnă asta, dar stadiul 3 suna urât deja. Cum să fie așa avansat? Doar abia ce alergasem 23 km și nu mă durea nimic!!!. Oncologul îmi spune că el ar putea să mă ajute. Mintea mea era blocată și spera cumva că în Austria voi găsi o rezolvare mai rapidă. Îi spun că îl țin la curent.
Experiența din Austria e una cu un amalgam de sentimente pentru mine. În România toată lumea spune că e la fel și la noi. Dar nu e. Degeaba nu recunoaștem, dar nu e deloc la fel. Poate că avem acces la aceeași tehnologie și la aceleași medicamente, dar ca și experiență cu sistemul medical, nici nu avem ce compara. Am fost tratată acolo cu atâta umanitate! Absolut de către toată lumea. De la fetele de la recepție, domnișoara care mi-a făcut PET CT-ul, doctorița care mi-a tradus rezultatul și până la profesorul M, care mi-a ținut mâna în mâinile lui când a vorbit cu mine și mi-a explicat! Nu se poate opera. Tumoarea are 9.7 cm, este așezată mediastinal, înglobează artera pulmonară și îmi apasă pe vena cavă superioară. Și e stadiul 4 pentru că am și o metastază la vertebra T9. Încep să plâng, nu știam ce altceva să fac. El se uita cu ochii blânzi la mine și îmi spune că va fi totul bine, că după 4 ședințe de chimioterapie să mă întorc la el să reevaluăm situația și că e optimist că tânără fiind, chimioterapia va funcționa foarte bine.
Plecăm spre casă și de pe drum îl sun pe dr. U și stabilim o întâlnire pentru a doua zi. La 8 eram la clinică și îmi spune că e necesar să facem o altă analiză pentru a investiga dacă am sau nu mutație genetică. Asta e important pentru cancerul pulmonar. Dar pentru asta este nevoie să trimitem proba în USA și că va trebui să așteptăm aproximativ 10-12 zile. Mintea nu îmi mai funcționa. Înțelegeam ce spune, dar nu înțelegeam cum să mai stau încă 2 săptămâni,cu cancer în stadiul 4, fără nici un tratament. În Cluj la primul CT erau 9 cm, 2 săptămâni mai târziu, în Austria, erau 9.7 cm. Am întrebat ce se poate întâmpla în 2 săptămâni și mi-a răspuns că nu știe. Mai târziu am înțeles că semnasem pentru un studiu, un clinical trial, și pentru asta trebuiau îndeplinite niște condiții. Să nu fie mutație genetică, să fiu proaspăt diagnosticată și să nu fi făcut nici un tratament până atunci. Iar toate astea erau validate de State, acolo de unde era firma farmaceutică care sponsoriza acel studiu.
A urmat o perioadă cum nu-și poate imagina decât cineva care a mai trecut prin așa ceva. Ajunsesem să pot dormi într-o singură poziție, altfel nu puteam sta din cauza tusei care mă înneca. Îmi era rău, eram slăbită, eram speriată. Nutriție, eu sunt studentă la nutriție și asta înseamna că trebuie să fac ceva în privința asta. Încep să elimin din alimente, scot carnea și tot ce e procesat. Scot tot ce înseamna carbohidrați rafinați, încep să fiu obsedată. Slăbeam de la o zi la alta, am ajuns foarte repede de la 58 la 51.6. Nu mă alimentam suficient de teamă să nu mănânc ceva ce mi-ar putea agrava situația.
După câteva zile, îmi scrie oncologul că din păcate ce a ajuns în US nu mai era bun pentru a putea face testarea genetică. Blocul de parafină primit de aici de la laborator nu mai conținea suficient din proba prelevată la biopsie ca să se poată face analizele. În cazul ăsta, începem chimioterapia. Nici nu știam dacă e de bine sau e de rău, tot ce știam era că în sfârșit îmi face cineva ceva.
De la prima radiografie, din 7 septembrie, trecuse mai bine de o luna. În 11 octombrie am mers la prima ședință de chimio. În sfârșit. Efectiv am avut senzația că abia atunci încep din nou să respir. A durat cam 3 ore toată procedura. Mă uitam la oamenii din jurul meu, erau de toate vârstele. Doamna de langă mine era suparată rău, pe oncolog, pe viață în general. Am încercat să-I ridic puțin moralul, dar am renunțat după 10 minute. Ea avea nevoie să-și plângă de milă și nu era cum să o scoți de acolo. Atunci a fost un moment în care am realizat că eu nu sunt așa, că am speranță și că vreau să lupt pentru viața mea. Cred că ăla a fost momentul în care am decis că vreau să trăiesc!
M-am simțit mai bine în noaptea de după chimio, am dormit mai mult, tusea se oprise. A doua zi eram cumva mai veselă. Spre după-masă însă a început să mi se facă frig. Mi-am luat temperatura, 38.6. Știam că, chimio poate avea efecte secundare, deși oncologul mi-a zis că de la Pembrolizumab, cu care fac eu tratament, nu trebuie să mă aștept la nimic. Nu va cădea părul, nu voi avea grețuri. Atunci de ce aveam febră? Ce se întâmpla? M-am speriat, mă simțeam tot mai rău. Noaptea i-am spus mamei să cheme salvarea. Citisem că febra poate fi un semn că e ceva foarte grav. A venit salvarea, salvarea fiind așa, un fel de a spune. De fapt, au venit un bărbat și o femeie, și când au auzit că am cancer, s-au împărțit în 2 baricade. Domnul îmi măsura semnele vitale, înduioșat, iar doamna, vizibil deranjată, mă certa. De ce chemasem salvarea? Eu mă uitam la ea absolut perplex și în final, i-am spus, cu câtă energie mai aveam, că îmi cer scuze, dar sunt la primul cancer și prima chimioterapie și în capul meu m-am gândit că dacă îmi simt viața în pericol a fost natural să mă gândesc să chem salvarea. Cred că atunci a realizat ce face și și-a schimbat atitudinea. Cu ei acolo, am simțit că îmi vine să vomit și am ajuns cu chiu cu vai la baie. Am vomitat de 2 ori și am simțit că totul se înnegrește. Abia am reușit să mă așez pe jos în baie, simțeam că voi leșina. Dar nu am chiar leșinat, după 1-2 minute mi s-a limpezit vederea și am reusit să ajung înapoi în pat.
A durat cam 2 zile starea asta de rău. Nu am mai vomat și nici greață nu mi-a mai fost. Între timp, am început să iau antibioticele pe care ulterior am văzut că oncologul le prescrisese în caz de febră peste 38.5. După 2 zile am început să mă simt mai bine, am realizat că pot din nou sta pe spate în pat. Eram fericită pentru că asta însemna că tratamentul funcționează.
La ședința de chimio mi-au luat și sânge pentru o încercare de a determina dacă este sau nu mutație genetică. Spun încercare, pentru că erau slabe șanse să iasă din sânge, undeva la 5%. Dar alternativa era încă o bronhoscopie și asta era invaziv și deja îmi era groază. Oricum, mutație aveau cam 10-15% dintre femeile diagnosticate cu cancer pulmonar. Dar peste câteva zile, mi-a scris oncologul că veștile sunt extrem de bune, că mi-a ieșit mutație genetică EGFR și asta înseamna că trecem pe pastile. Habar nu aveam dacă asta e mai bine sau mai rău. Eu ma simțeam bine după chimio și cumva îmi era groază să schimb. Dar după ce am citit și după ce am mai discutat cu cei care cunosc medicamentul, am realizat că acest tratament era țintit pentru celulele mele și că e un tratament mult mai bun pe care îl fac la mine acasă, cu o pastilă pe zi, fără atât de multe efecte secundare.
Fiul meu a aflat ultimul despre ce este vorba. Lui nu am vrut să îi spun nimic până când nu știam 100% diagnosticul. I-am spus că merg în Austria pentru niște investigații pentru că mi s-a ivit o ocazie, dar nu i-am dat detalii. La întoarcere, am decis că trebuie să știe adevărul. L-am luat lângă mine și am început să îi spun:
- Știi că am mers să îmi fac niște analize, el zice
- Da, da, știu.
- Dar nu știi pentru ce!
În clipa aia, copilul meu frumos s-a uitat la mine și m-a întrebat:
- Ai cancer? I-am răspuns șoptit
- Da.
- În ce stadiu?.
Câte mai știu copiii ăștia! Eu nici nu credeam că știe prea bine ce e aia și el știa și de stadii. Ne-am îmbrățișat și mi-a făcut tare bine momentul ăla de intimidate cu el. Dimineața s-a uitat la mine și m-a întrebat:
- Dacă e atât de avansat cancerul tău, pe unde îl mai ai în corp?
I-am spus de metastaza la coloană. Alex al meu e un copil tare inteligent. Din păcate este extrem de introvertit. Viața nu l-a scutit de greutăți, a crescut doar cu mine. Viața nu putea să-i facă așa ceva acum, să-i ia și mama, fix când avea mai mare nevoie de ea, fix acum când el trebuie să fie cu mintea înspre admiterea la facultate, înspre a-și face un viitor al lui. Nu, eu nu puteam accepta așa ceva. Trebuia să lupt pentru el.
Comments