Au trecut 2 luni și jumătate de cand iau Tagrisso. Mă simt bine, aproape ca și înainte de diagnosticul de cancer. Săptămână după săptămână am simtit cum îmi recapăt forțele, cum începe să fie tot mai bine. Nu merg la serviciu pentru că ar fi un efort prea mare pentru mine acum, dar am simțit că nu vreau să pierd școala. Cumva a făcut sens în capul meu ca asta să meargă mai departe. Era ceea ce visasem și mai mult decât oricând, acum aveam un interes în plus să învăț cât mai multe lucruri legate de nutriție.
Sunt fragilă emoțional. Uneori mă gândesc că aș vrea să nu trebuiască să demonstrez cât sunt eu de puternică. Încerc să merg mai departe fără să mă gândesc, dar uneori este foarte dificil. Fiecare semn pe care corpul mi-l dă, îmi trezește semne de întrebare. Dacă tratamentul nu va funcționa? Dacă inima va obosi acolo lângă tumoare și va ceda?
Dar în tot timpul acesta, merg mai departe. Încerc să nu las lucrurile din jurul meu să mă copleșească. Toată lumea așteaptă noul CT. Nu m-am mai gândit la el de tare multă vreme. Dar acum că este programat peste puțin timp, am început să mă gândesc. Oare s-a redus tumoarea? Oare va fi într-o zi operabilă? Îmi spun și mă pregătesc sufletește și pentru cazul în care e acolo, tot la fel de mare și că va fi un drum lung împreună. Dar, aș vrea din tot sufletul să nu fie asta varianta.
Mi s-a făcut dor de sport. Mi-am refăcut abonamentul la sală și am început să merg câte puțin. Îmi face bine. Ies la câte o alergare când și când. Dar trebuie să am grijă ca pulsul să nu crească, alerg încet. Toți prietenii mei se pregătesc pentru competiții, sunt multe care urmează acum. Știu în sufletul meu că și dacă eram în condiții normale, tot nu puteam participa pentru că e presesiune și urmează sesiunea, dar tot melancolică sunt. Pentru că mi-a fost dor de o întâlnire cu toată lumea, am mers într-o duminică dimineața să-i îndulcesc cu ceva făcut de mine. Duminicile se aleargă mereu împreună, este cea mai lungă alergare din timpul săptămânii. Nu lipseam decât rareori de la aceste întâlniri. Mi-e dor tare de asta. Da, știu, important este să mă fac bine și dacă nu voi putea alerga, voi face altceva. Dar tot sunt cu gândul la ei, la vremurile în care puteam să fac asta.
Aș vrea să vă fac să înțelegeți ce înseamnă alergarea pentru mine și am să vă dau câte una din poveștile mele de alergare. După cursele importante din viața mea, am așezat mereu pe hârtie emoțiile de atunci pe care le-am împărțit cu prietenii. Unele cuprind nume pe care nu le cunoașteți, nu are importanță. Important este să simțiți emoția. Am ales una la întâmplare, nu m-am gândit niciodată să le centralizez undeva, dar acum cred că voi face asta.
Roția Montană – vara lui 2019
Mi-am dorit foarte mult să alerg acolo. Am mers ceva vreme in delegație la Câmpeni și mereu am fost fascinată de peisaj. Odată, chiar am mers până la Roșia, pentru că nu fusesem niciodată , știam de cursa asta și atunci mi-am zis că la prima particip și eu. Așa am ajuns să mă înscriu aici , de data asta fără prieteni pentru că nimeni nu părea dornic să vină pana acolo. Dar eu nu am nevoie de tare multe ca să mă hotărăsc , în plus era ceva ce îmi doream.
Dar eu am fanii mei . Toți 2 sunt cu mine, dacă nu fizic atunci cu gândul. Fiul și sora mea, iar de data asta a venit cu noi și prietenul surorii mele. M-am înscris relativ târziu și cazare am mai găsit doar la Câmpeni, unde am mers cu o zi înainte și unde recunosc că am dormit în cel mai imbecil pat în care am dormit vreodată. Era atât tare cât și cu valuri. Dimineața aveam senzația că m-a lovit trenul, toate mă dureau și am crezut că voi avea cea mai grea cursă vreodată.
Și a fost o cursă grea pentru că eu nu mai alergasem niciodată distanța aia, nici pe șosea, cu atât mai puțin pe trail. La Roșia semi are 26 km. Eu alergasem 22 până atunci și aveam emoții pentru cei 4 km în plus fiind făcuți pe coclauri.
Seara dinaintea cursei, am mers prin zonă să-mi iau kitul și să văd unde va fi startul. Din pacate, am ajuns prea târziu pentru ședința tehnică, dar măcar am luat pulsul. Știți voi, senzația aia faină de dinainte de o cursă în care toată lumea zâmbește și se simt puțin emoțiile în aer.
Când am ajuns în zonă dimineața, am uitat că am dormit prost, eram cu emoții, iar când am dat cu ochii de Cami, am fost așa happy pentru că în clipa aia am simțit că nu sunt singură. Nevoia asta a mea de apropiere, de oameni dragi lângă mine e mare și când am văzut acolo un om din familie, normal că m-am luminat la față. Evident ședințe foto, râsete, încălzire. Încălzirea a făcut-o o fata care părea așa de fresh, știu că am încercat să țin ritmul cu ea, dar nu prea mi-a ieșit așa de dimineață ritmul de Zumba.
Eu mereu am dorința asta de a porni cât mai din față în cursă și mereu undeva în sufletul meu am speranța sau o mică dorință de a fi pe podium. V-am povestit deja asta într-o altă poveste, odată urcat pe podium parcă o ai în sânge. Să ai speranțe într-o cursă absolut necunoscută, este puțin prea mult J, dar cu Cami, nu-i nevoie să-i explici prea multe. Că ea e ca mine la fazele astea. Cred că atât dorința podiumului o are cât și ideea asta de aventură. Așa că iaca, noi frumos asortate, eram în prima linie la start și cine vrea să ne vadă, dacă intră pe site-ul oficial la Roșia Montana, o să ne vadă acolo, în prim plan în poza care guvernează pagina principală.
Dacă la Brașov cursa a fost pe drept la început și apoi cu urcare pe Tâmpa, dacă la Apuseni am luat-o direct în urcare, la Roșia cursa pleacă val vârtej la vale pe șosea. Acum imaginați-vă picioarele mele pe șosea și la vale. Aveam senzația că zbor. Primul km l-am făcut cu 3:53. Nu îmi venea să cred, nici nu mai alergasem așa repede niciodată. Dar apoi a venit urcare și evident că nu mai poți ține așa un ritm . Cursa asta te tot intersectează cu șoseaua principală la început. Intri puțin prin padure și iar te scoate pe strada principală, până când se pierde în urcare . Știam că traseul de maraton se intersectează cu cel de semi vre-o 10 km și mare parte din ăștia i-am alergat cu Cami. Cami e mereu printre primii și mie mi-a dat așa o încredere faptul că sunt lângă ea pentru că aveam cumva siguranța că sunt unde trebuie în clasament. Habar nu aveam a câta sunt, dar dacă Cami e acolo, musai că sunt bine. Mi-a părut rau când s-a desparțit traseul, dar ne-am urat cursă faină și de acolo am pornit singură.
Imediat după despărțirea de ea am dat de niște voluntari care stăteau la un punct în care trebuia să o fac la stânga. Am întrebat a câta sunt și una dintre fete a zis, cred ca a 12-a. Nu pot să vă spun ce dezamagită am fost. Eram convinsă că sunt mult mai bine. Habar nu am de ce, dar chiar credeam că sunt printre primele. Dar eu nu le am cu supărările lungi și imediat după asta mi-am propus să mă bucur de cursă, fără să mă mai gândesc la loc. Au fost câtiva kilometri pe care i-am alergat singură. Nu depașeam pe nimeni, nimeni pe mine. Peisajul frumos, dar mie nu mi-a plăcut de una singură. Mă gândeam, dacă mă pierd? Într-un final, am întâlnit un băiat (mă rog, un băiat la vre-o 60 de ani) cu care am alergat restul cursei. El mai fusese acolo, știa și traseul și era și o companie plăcută la povești. Țin minte că mergeam când erau urcări abrupte și pe rând ne încurajam să dăm drumul la picioare când traseul devenea alergabil.
Nu pot spune că nu am suferit în cursa asta, dar am ceva poze de pe culmile cele mai înalte și fața mea spune fericire și nu chin.
Mie mi-a plăcut mult traseul de la Roșia. Sunt câteva puncte de unde vezi departe în zare și ți se taie respirația. Dar e greu traseul, mai ales că pe la km 18 si 22 sunt niște urcări că te ia cu amețeală. Să vă imaginați că pe urcările astea mergeam cu 13/km. După km 23, începe să coboare traseul și știi că te apropii de finish și picioarele încep să meargă singure. Prietenul surorii mele a apărut lângă mine, undeva la ultimii km și a alergat cu mine cam 1 km. Nu are experiență și a renunțat rapid, dar așa bine mi-a picat când l-am văzut, că am alergat și mai repede decăt credeam că mai pot. Băiatul cu care alergasem jumăte de cursă era puțin în fața mea, dar când ne-am apropiat de linia de sosire, efectiv s-a oprit înainte, m-a așteptat și m-a luat de mână și am trecut împreuna. Ne-am îmbrățișat după asta și jur că atâta energie mi-a transmis. Am apreciat foarte mult gestul lui, a fost extraordinar că m-a așteptat.
Când am terminat, sora mea a strigat la mine, ești a treia. Am crezut că nu aud bine, jur. Cum să fiu a treia dacă eram a 12-a și nu am depașit pe nimeni??? Dar eram a treia la general și a doua la categoria de vârstă. Nu am înțeles nici azi ce mi-a răspuns fata aia de la voluntari. Am vrut să cred că nu a greșit dar că a numărat și băieții, însă nici așa nu se potrivea. Dacă îi număram pe toți din fața mea, eram a 25 a. Nu știu dacă schimba ceva faptul că știam că sunt a 3-a. Poate doar simțeam o presine mai mare și nu mă mai bucuram așa de cursă, dar atunci știu că puțin m-am enervat. Adică de ce să oferi informații aiurea, dacă nu știi. Mai bine spune că nu știi.
Cami era și ea pe podium. Eu v-am spus că fata asta face ce face și tot pe acolo e. Și nu m-am înșelat nici în privința faptului că dacă sunt pe lângă ea, înseamnă că sunt bine și în clasament J Am petrecut câteva ore faine împreună acolo până când a venit premierea. Eram obosite și mulțumite și ne-am privit pe rând cum am urcat pe scena aia improvizată, atât la Open cât și la categoria de vârstă. Doru a fost cu noi cu sufletul pentru că ne scria și când a știut finalul am simțit bucuria lui pentru noi.
Am plecat de la Roșia cu amintiri frumoase, cu o cursa care mi-a rămas în suflet. Cu siguranță o să mă întorc. Am terminat cursa de 26.19 km in 3:14 ore.
Comments