Vara lui 2024 a fost una atipică pentru mine. Dacă în fiecare an obișnuiam să merg undeva la soare și plajă, anul acesta a fost o excepție. Cel puțin sper să fie doar o excepție, iar la anul să mă pot întoarce la obiceiurile vechi.
Însă nu am avut deloc timp să mă plictisesc. Pe lângă faptul că am avut de învățat pentru examenul de licență, pe lângă faptul că fiul meu m-a ținut în priză cu examenul lui de admitere la medicină până la final de luna iulie, pe lângă faptul că mama mea ne-a speriat puțin cu niște probleme cu inima, pe lângă toate astea, vara asta mi-a fost plină de poveștile unor super eroi.
Da, anul acesta sunt autoarea unor povești cu super eroi. Dar nu unii pe care eu i-am plăsmuit din condei, ci unii pe care am avut prilejul să-i cunosc prin prisma poveștilor lor de luptă pentru viață.
Asociația Oameni Buni a avut și anul acesta în desfășurare proiectul OnCool Art – body painting, și nu doar că nu l-a ratat nici anul acesta, ci ne-a adus o ediție specială, una în care a dat culoare și viață cicatricilor oncologice a nu mai puțin de 12 modele. 12 super eroi în lupta pentru viață, 12 învingători. 12 modele nu doar prin prisma faptului că s-au lăsat pictați și fotografiați, dar și prin prisma curajului de a fi expuși pentru a arăta lumii că prin cancer nimeni nu trebuie să treacă singur.
Iar acești oameni minunați mi-au oferit mie șansa de a spune lumii povestea lor. Mi-au încredințat cele mai intense trăiri, cele mai grele momente de teamă, de bucurie, de incertitudini. Iar acest lucru nu este deloc ușor. Să lași garda jos, să te expui în fața cuiva, să devii complet vulnerabil, arată încă o dată curajul lor.
Aceste 12 modele formează azi un calendar pentru 2025, o colecție de poze pline de culoare, iar tablourile lor vor putea fi văzute în clinicile oncologice din Cluj, dar și din țară, pentru a arăta celor care acum se confruntă cu acest teribil diagnostic că nu sunt singuri, că din cancer se poate ieși învingător și că, împreună, suntem mai puternici.
Astăzi vreau să vă prezint modelul care simbolizează luna Ianuarie, Alina Nistor. Însă Alina este cu mult mai mult decât atât. Alina este, practic, motorul Asociației Oameni Buni, omul care a învins boala și care apoi și-a dedicat timpul să-i ajute pe alții în lupta lor, omul fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile.
Alina este pentru mine omul datorită căruia am știut pentru prima dată că nu voi muri, deși fusesem diagnosticată cu un cancer de plămân în stadiul 4. Cel puțin nu aveam să mor atunci. Să scriu povestea acestei minunate fete este pentru mine atât o provocare, cât și o mare onoare. O iubesc cu toată ființa mea și îi port în suflet atât de multă recunoștință, încât nu știu dacă voi putea găsi cele mai potrivite cuvinte pentru a vă transmite exact ce înseamnă ea pentru comunitatea care s-a format în jurul ei.
În urmă cu 8 ani, pe vremea când ducea o viață tihnită alături de soțul ei, Gabi, și de cei doi copii ai lor, Cristina, care abia ce începuse clasa a 11-a, și Paul, proaspăt liceean, în urma unui control care trebuia să fie ceva banal, viața avea să se schimbe pentru totdeauna cu cuvintele: „Doamna Nistor, aveți cancer!” Era vorba despre un cancer colorectal de grad 4. Și, de parcă acest diagnostic nu ar fi fost de ajuns, Alina află “sursa” cancerului: o mutație genetică foarte rară - polipoza familială adenomatoasă (FAP), extrem de complexă, cu multe sindroame și complicații. Reacția clasică a fost și pentru ea, la fel ca și pentru aproape toți pacienții care trec prin cancer: „Am să mor.” Doar că fata asta e un munte de energie și, cu toate că șocul o zguduise, mintea îi spunea să găsească cele mai bune soluții. S-a interesat peste tot pe unde a cunoscut lume și, în final, s-a lămurit cu pașii pe care îi avea de făcut. Trebuia să facă tratament, chimioterapie și radioterapie, urma o operație, apoi din nou tratament.
Pentru că această boală este una care afectează un număr foarte mic de persoane, Alina a căutat pe grupuri internaționale să găsească un caz similar cu al ei, ca să poată afla implicațiile acestei operații care urma. Și, pentru că în viață nimic nu e întâmplător, a găsit pe cineva exact din Cluj. Au vorbit la telefon și și-au dat întâlnire. La acea întâlnire a aflat numele chirurgului care reușise să-i facă rectocolectomia totală și tânăra era foarte bine. Evident, l-a căutat. Cu acest om a simțit că are cea mai bună șansă la o viață normală, motiv pentru care “l-a ales”. Am avut ocazia să-i văd o dată când s-au întâlnit pe holurile spitalului. Efectiv s-au strâns în brațe și au lăcrimat. Un amalgam de sentimente mi-a fost dat să văd, trăite în câteva secunde.
Înainte de această operație, au fost 2 ședințe de chimioterapie și 28 de ședințe de radioterapie. În tot acest timp a încercat să își trăiască viața cât mai normal posibil, pentru că Gabi a insistat ca planurile lor să continue și pentru că nu le spuseseră copiilor adevăratul diagnostic.
Momentul cel mai dificil a fost imediat după vestea diagnosticului, când, convinsă că sfârșitul îi e aproape, s-a băgat în pat așteptând să moară. Stătea acolo cu ochii închiși, refuzând să participe la ce se petrecea în casă. Și într-una din acele zile, Gabi a mers la ea și i-a spus cu lacrimi in ochi: „Alina, deschide ochii, te rog! Tu nu ești așa! Tu înțelegi că eu nu pot să trec singur prin asta!?” Atunci a realizat cât de mult sunt afectați toți cei din jurul ei și că această boală cruntă nu o atinsese doar pe ea, ci întreaga familie. Acela a fost momentul când a început adevărata luptă împotriva cancerului. În această luptă, au fost momente al naibii de grele, dar a încercat să se ridice “de jos” cât mai repede.
Mi-a povestit ceva atât de adevărat, o comparație între (re)naștere și cancer. La începutul diagnosticului, toți roiesc în jurul tău, așa cum se întâmplă și cu graviduțele. Dar, de la un timp, toți se întorc la viața lor normală, obișnuiți deja că tu treci printr-o boală, fără să mai vină atât de des sau fără să se mai întrebe atât de des oare cum ești, la fel ca în cazul graviduțelor după ce nasc. După ce lumea vede copilul, toți își văd de ale lor, deși abia de atunci începe greul pentru noua mămică, care ar da poate orice pentru o oră în care cineva să-i țină ocupat bebelușul până reușește să se odihnească puțin.
După ce toți ai casei plecau cu treburile lor, Alina rămânea singură acasă cu gândurile ei. Dar, chiar și în acele momente, au fost persoane care au venit, așa cum a fost mămica unui coleg de fotbal de-al lui Paul. Diana a venit acasă la Alina, a gătit, a făcut curat, purificând cumva cu gestul ei atât aerul din casă, cât și sufletul Alinei. „Am simțit curățenie sufletească.” „Cu astfel de lucruri mai tragi o gură de aer să mai treacă încă o zi.”
Deși stările de rău cu cele de bine alternau, familia Nistor a decis să facă cât mai mult din ceea ce aveau planificate ca și activități. Așa că, în plin tratament, au plecat la ski și s-au bucurat atât cât s-a putut de moment.
Pe perioada acestor tratamente, Alina a cunoscut o altă pacientă care se trata tot de cancer de colon, Iulia, din Satu Mare. S-au împrietenit, petrecând ore întregi la telefon, vorbind despre tot felul de lucruri. Și pentru că Iulia era cu 6 luni mai avansată cu tratamentul, Alina afla de la ea multe din lucrurile care aveau să se petreacă. Din acest motiv, a încercat să privească altfel toate procedurile care urmau să i se facă. Nu a considerat niciodată perfuzia ca pe o otravă, ci ca pe o prietenă care urma să-i salveze viața. Și s-a împrietenit cu toată lumea din clinică. Inclusiv pentru botoșeii de la intrare avea câte un cuvânt de bună dimineața.
A urmat apoi operația de rectocolectomie totală cu ileostomă de protecție. Este o operație dificilă, dar știa că ileostoma (punga) va fi „prietena” ei pentru o perioadă doar, urmând ca apoi să i se facă repunerea în funcțiune a tranzitului. După operație a urmat din nou chimioterapie. De data aceasta, pe fondul unui organism slăbit în urma operației, Alina a ajuns să cântărească 40 de kilograme și a crezut că nu va trece cu bine peste asta. Însă lucrurile au mers pe făgașul lor, a urmat repunerea în funcțiune și apoi încă 9 ture de chimioterapie. Și, pentru că lucrurile să se complice și mai mult, a mai avut o operație în urma unei ocluzii intestinale. Și mi-a zis râzând: „Asta chiar nu mi-a fost în program.” La 4 luni după asta a avut loc cea de-a 4-a și ultima dintre operații, operația de ampulectomie.
În discuțiile pe care le purta cu Iulia la telefon i-a încolțit în minte ideea unui loc în care bolnavii care vin la tratament să poată veni și să fie împreună cu alții ca ei. Acolo s-a gândit prima dată cum să le ușureze suferința altora, știind cât de important este să ai pe cineva alături în momentele alea grele în care îți este rău. Așa a apărut Asociația Oameni Buni, unde a făcut extrem de mult bine, unde s-a creat o întreagă comunitate a oamenilor care trec prin cancer, o comunitate a Oamenilor Buni. Iar casa la care visează de atâta timp se află în construcție.
Alina a vrut ca pictura de pe cicatrice să reprezinte familia ei. Irina este cea care a pictat-o și a ales un trapez cu mai multe baze și vârfuri, cea mai stabilă formă din Univers, care îl reprezintă pe Gabi (echilibrul din viața ei). Urmează Cristina și Paul: Mămăruța Mamii și Luna Plină. În jurul desenului sunt “omuleții” din sigla Asociației, adică noi toți, această comunitate faină pe care a creat-o.
Să fii atât de dedicat unor oameni care trec prin cele mai grele momente ale vieții lor este un lucru extraordinar de mare. Alina dragă, sper că știi cât ești de iubită, cât de multe îți datorăm, cât de mult apreciem tot ce faci pentru noi. Sunt convinsă că pot vorbi în numele tuturor “omuleților” pe care i-ai adunat în jurul unui crez, acela că „există viață după cancer” și, mai ales, că „împreună suntem mai puternici pentru că noi gândim la fel și simțim la fel”. Îți sunt veșnic recunoscătoare pentru că m-ai învățat să cred, m-ai învățat să visez din nou!”📖
Comments