Tot ce am făcut din septembrie până acum , a fost să îmi construiesc scări pe care să pot urca spre lumină, crengi de care să mă agăț, vise de visat, viață de trăit. Și eu știu că nu toți de lângă mine au puterea, forța, dorința de a contribui la munca asta. Dar nimeni nu are dreptul să strice ceea ce cu atât de multă dorință de viață am construit.
Da, este greu să faci față pacienților oncologici. Sunt povești triste, este multă suferință, este multă tristețe. Dar printre ei sunt unii care sunt optimiști, care zâmbesc, care se bucură de fiecare zi, pe care nu-i nevoie să-i ridici de pe jos. De oamenii aceștia ar trebui să te agăți atunci când îți intră în cabinet. În prezența lor, ar trebui să respiri mai ușurat și poate, chiar să le arăți un zâmbet.
La primul CT pe care l-am făcut în luna septembrie, am primit rezultatul într-o ora. Eram convinsă că și de data aceasta va fi la fel. Atunci am primit atât un CD cât și o foaie care conținea informațiile importante despre conținutul CD-ului. Eram convinsă că și de data aceasta va fi la fel. Vă puteți imagina oare cum am așteptat acest CT? Nu cred că vă puteți imagina măcar! Cred că îmi țineam respirația de emoție. Luni de zile am încercat să nu mă gândesc la asta, luni de zile am spus că nu contează, că cel mai important este că în fiecare zi mă pot bucura de viață. Dar obosești, obosești să te concentrezi să nu te gândești, obosești la un moment dat să fii puternic, obosești până și să auzi cât ești de puternic.
Așa că ziua în care am mers să fac cel de-al doilea CT m-a găsit extrem de emoționată, de agitată. Abia așteptam să aflu rezultatul. Îmi ziceam într-una că și dacă nu a crescut tumoarea, asta tot e un rezultat bun. Mă pregateam sufletește și pentru varianta în care nu va fi mai bine. Am întins mâna pentru branula pe care mi-au pus-o pentru a injecta substanța de contrast cu atâta ardoare, cu atâta speranță! Abia așteptam să citesc foaia aia. Am stat cuminte pe hol acolo așteptând și când a ieșit asistenta care mi-a dat doar un CD, nu îmi venea să cred. Radiologul nu era în clinică și urma să primesc într-o altă dată interpretarea. M-am ridicat de acolo puțin nesigură. Era o zi de vineri, urma un weekend lung. Am mers să întreb la recepție și fata aia s-a uitat la mine și mi-a zis, “aaa, dar cred că mai devreme de joi nu se întâmplă nimic.” Urmau 23 și 24 ianuarie, zile libere. M-am uitat lung la ea și nu-mi venea să cred cât poate fi de insensibilă. Toată ființa mea striga: fată dragă, ești nebună? Tu nu înțelegi că aici vorbim despre viața mea? Dar nu am zis nimic. Am întrebat doar dacă programarea la oncolog pentru miercuri mai este valabilă. A zis că la ea nu apare decât o programare pentru concediu medical. I-am scris medicului și mi-a zis că da, miercuri.
Au urmat niște zile de coșmar. Mulțumesc la Dumnezeu că sunt în sesiune și că printre reprizele de plâns și nervi, am avut cu ce să fiu ocupată. M-am concentrat cât de mult am putut pe examenul care urma și am încercat să nu mă mai gândesc tot acolo. Foarte greu. În final a sosit și ziua de miercuri. M-a chemat la ora 14:30. Dimineața aia cred că am și slăbit de cât de mult îmi erau întinși nervii. Am ajuns în cabinet plină de emoție, mă uitam la doctor de ca și cum el ar fi fost singurul om de pe pământ. S-a uitat la mine și mi-a spus că radiologul nu a știut ca e un CT de urmărire progresie și că nu a dat dimensiuni. “Presupun că-i mai bine!” Exact așa cum auziți: presupun că-i mai bine.
Nici nu cred că pot explica ce am simțit în acel moment. Timpul s-a oprit în loc. Efectiv în loc. Am așteptat aproape 6 zile ca să aud că probabil e mai bine. Se învârtea pământul, aveam senzația că sunt în carusel. L-am întrebat într-un final ce să fac și mi-a zis să-mi găsesc un radiolog care să îmi traducă cele 2 CT-uri. Acum eu nu mă prea pricep la cum ar trebui să funcționeze sistemul. Dar mă gândeam eu așa, oare tu nu vrei să știi cum funcționează tratamentul pe care mi l-ai prescris? Oare cum măsori dacă e bine sau nu? Și am realizat că sunt doar un număr de ordine, nu interesează pe nimeni acolo cum mă simt, dacă mă fac bine sau nu.
Am urmat însă sfatul și am gasit pe cineva care să îmi explice cum decurg lucrurile de la un CT la altul. Și pentru că eu tot spun în ultima vreme că Dumnezeu le așează pe toate, mi le-a așezat și de data aceasta. Prietenul care a fost cu mine la prima radiologie, m-a dus la cineva pe care cunoaștea în domeniu . Am mai așteptat până sâmbătă pentru asta, dar am mers acolo împreună și mi-a aratat comparativ cele 2 CT-uri. Fata asta minunată a înțeles că are cu cine să vorbească, că înțeleg bine ce îmi spune, m-a rugat să trag un scaun lângă ea să ne uităm împreună. Între cele 2 CT-uri era o diferență covârșitoare. Primul arăta un plămân cu tumoare, plin de infiltrații, un mediastin încărcat la rândul lui de infiltrații, vase de sânge înconjurate de țesut tumoral. Al doilea CT arăta un plămân eliberat mult, arăta de unde a plecat tumoarea și arăta un mediastin mult mult mai liber, o arteră aortă eliberată de țesut tumoral. Nu-mi venea să cred, nici nu mai respiram. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu-mi venea să cred cât de mult s-a redus. Am îmbrățișat-o pe radioloagă și mă gândesc cu mult drag la ea. Îi doresc să aibe parte doar de bine și frumos și îi mulțumesc pentru sufletul cald și pentru că mi-a redat speranța că sunt totuși medici cărora le pasă de pacienți, care înțeleg ce înseamnă așteptare și suferință.
Unii vor spune că e vorba despre tratament, alții vor spune că este vorba despre optimismul și forța mea, unii vor spune că m-a ajutat nutriția, unii vor spune că sportul m-a ajutat iar alții vor spune că toată iubirea celor din jur a contat. Eu voi spune că toate acestea la un loc! Știu că încă sunt foarte multe de făcut, că urmează o multitudine de alți pași, dar faptul că știu că sunt pe drumul cel bun, îmi dă și mai multă forță, și mai multă convingere că voi reuși!
Indiferent ce se întamplă în viață, important este să avem credință. Credință în Dumnezeu, credință că suntem mai puternici decât credem, credință că atunci când avem impresia că nu mai putem, abia atunci începe adevărata lupta, credință că după ploaie iese soarele, credință că atunci când suntem jos, nu putem decât să ne ridicăm, credință că întotdeauna vom găsi oameni care să creadă în noi, să ne ajute, credință că viața e frumoasă și merită să o trăim din plin.
Comments