Un altfel de 8 martie

În ultimii ani am petrecut 8 martie cu fetele mele, cu Laura, Oana și Cami. Anul acesta, din diverse motive, ne-am întâlnit cu o săptămână înainte, așa încât am putut da curs unei invitații din partea Alinei de la Asociație de a merge la vizionarea unui film. Sincer, nu m-am interesat înainte despre ce va fi vorba, nici nu conta prea tare câtă vreme aveam să petrec timp împreună cu fetele de la Asociație. Vizionarea filmului avea să fie la Cinema Victoria, cam atât știam. Când am ajuns acolo, mi-a atras atenția băiatul care ne întâmpina la intrare oferind doamnelor câte o lalea pentru că se afla în scaun cu rotile. Mi s-a părut foarte drăguț din partea lui.

Odată intrată în sală, era destul de vizibil că este vorba despre ceva cu Kaufland, pentru că apărea pe afișe, pe ecran, cam peste tot. În scurt timp am înțeles că venisem la o prezentare a unui proiect pe care ei îl au în desfășurare, un proiect legat de angajarea persoanelor cu dizabilități. Au început prin derularea unui mic filmuleț de prezentare a programului în care apăreau mai multe persoane cu dizabilități care vorbeau despre faptul că li s-a dat o șansă la Kaufland și că acum fac parte dintr-o mare familie. Fiindcă vin dintr-o firmă de nivel național, unde am lucrat timp de mai bine de 20 de ani, am recunoscut cumva stilul puțin corporatist al prezentării, dar lăsând la o parte slava și mărirea adusă companiei, oamenilor acestora chiar li se dăduse șansa de a lucra, erau integrați într-un colectiv de muncă unde își făcuseră prieteni și trăiau o viață normală. O parte dintre angajații cu dizabilități din magazinele din Cluj erau prezenți în sală, unii chiar ne-au vorbit despre responsabilitățile lor. Erau prezenți oameni cu sindrom Down, cu deficiențe de auz, cu deficiențe locomotorii, cu deficiențe de vedere, tot felul de deficiențe. Nu cunosc dificultatea muncii lor, cât de bine sunt acceptați de către colegi, cât de bine sunt integrați, sper din suflet că e așa cum ne-au povestit acolo.

Un aspect negativ al prezentării, nu pot să nu-l punctez, unul dintre managerii acestui proiect, prezent în sală, după ce s-a referit la cei prezenți de câteva ori ca și persoane cu deficiențe de auz, până la final a obosit și i-a numit “surzi”. Ne-am și uitat cu Alina una la alta la faza aia. Am avut senzația că cineva a tras cu liniarul pe tablă (mă gândesc că știți cu toții zgomotul produs).

Recunosc că mi-a trecut prin cap, oare pentru ce venisem eu la această prezentare!? Adică sigur, felicit programul celor de la Kaufland, au peste 400 de angajați cu dizabilități în toată țara, dar ce treabă are asta cu mine? Și brusc mi-am adus aminte, că la fel ca și ei, și eu dețin un certificat de handicap, că am unele dificultăți în a presta diverse munci, că îmi lipsesc 2 lobi dintr-un plămân, că am mușchiul diafragmei pe jumătate nefuncțional și că nu sunt atât de diferită de toți acei oameni care își trăiesc fiecare zi cât de bine pot ei.

Pe ecran era proiectată în tot acest timp o imagine în mijlocul căreia se afla un tip super drăguț, în scaun cu rotile. Îl cheamă George Balta și l-am văzut în față, prezent în sală. În curând aveam să îmi dau seama că filmul pentru a cărui vizionare venisem era despre el și povestea lui. Un film regizat de Tedy Necula.

Nu știam nimic despre ei, dar de la început am fost convinsă că va fi ceva impresionant. Ideea în sine de a face un film despre cineva jucând propriul rol mi s-a părut interesantă. Așa cum m-am așteptat, filmul m-a atins profund. George, fost rugbist, a avut un accident pe terenul de joc, la o vârstă foarte tânără, chiar înainte de bac, care l-a lăsat paralizat. Eram cu ochii lipiți de ecran, aproape simțind durerea prin care trece. Prima dată când am simțit efectiv că izbucnesc în lacrimi, a fost când am văzut relația cu fratele lui, care fost practic nelipsit de lângă el după accident, iar acest lucru m-a dus direct cu gândul la Laura și la sacrificiul ei pentru mine, la ajutorul dat necondiționat.

Un alt lucru care m-a făcut din nou să plâng a fost faptul că, deși s-a îndrăgostit, George a avut tăria de a pleca de lângă fata pe care o iubea, pentru ca ea să aibă șansa de a-și urma visele, de a nu fi nevoită să aleagă între el și părinții ei. Cred că cea mai mare dovadă de dragoste pe care un om o poate face, este să plece, lăsându-l pe celălalt să poată fi fericit. Deși nu a fost același traseu și la mine, în final singurătatea a fost cea care m-a făcut să mă regăsesc în povestea lui George. Știu că multă lume va spune acum că nu sunt singură, dar eu mă refer la altfel de singurătate. Cu toți prietenii din jur, cu toate dorințele de bine ale tuturor, când ziua se încheie și eu merg la culcare, lângă mine nu rămâne nimeni. Și nu pot să mă prefac că nu știu că acest lucru se întâmplă de când am fost diagnosticată cu acest cancer. E adevarat că la momentul diagnosticării nu mă aflam într-o relație stabilă și de lungă durată, dar cei 2 bărbați care au reprezentat ceva în viața mea erau prezenți fizic, ambii dispărând după, unul la foarte scurt timp, sub pretextul că prea multă lume roiește în jurul meu și el a simțit nevoia să se retragă, celălalt, după 18 ani de când ne cunoaștem, exact acum se apucase de construit o altă relație. Sigur că ambii cred că sunt în continuare prietenii mei, dar nici unul dintre ei nu este prezent să vadă ce înseamnă zilele de după chimioterapie sau să vadă cum sunt eu cu adevărat. O întrebare cam o dată pe lună “cum ești?”, cam la atât s-a redus tot.

Sper că v-am făcut curioși de film și dacă aveți ocazia să-l vedeți, vi-l recomand cu tot sufletul. Este un film despre luptă și izbândă, un film motivațional, un film care poate, sper eu, să vă dea o altă perspectivă asupra vieții, asupra lucrurilor pentru care merită sau nu merită să luptați.

Însă anul acesta, 8 martie este și o zi tristă, o zi de doliu pentru Asociația Oameni Buni. O zi în care unul dintre modelele din 2022 din OnCool Art a plecat printre îngeri. Bogi, așa cum vorbește despre ea Alina, a pierdut lupta cu cancerul la o vârstă mult prea fragedă. Nu am cunoscut-o decât din poveștile fetelor și din tabloul ei, dar ea face parte dintre noi și cred că nu există suflet din Asociația asta care să nu fi vărsat lacrimi la aflarea acestei vești triste.

Viața asta are un curs anume, unul pe care poate că noi nu-l înțelegem de foarte multe ori. Bogi s-a pictat în aceeași zi în care a fost pictată și Maria, care se afla printre îngeri de anul trecut. Cred că tărie ca lor le-a fost dat să se întâlnească aici pe pământ ca să se regăsească apoi pentru eternitate.

Nu pot decât să transmit condoleanțe familiei și să mă rog să le dea Dumnezeu putere să meargă mai departe, în special fiica ei, aflată la o vârstă mult prea fragedă pentru a-și pierde mama.

Da, anul acesta a fost un altfel de 8 martie. Cu toate acestea, privesc cu speranță spre viitor și mulțumesc cerului pentru fiecare zi pe care mi-o dă. Pe Facebook-ul lui George am văzut ceva foarte fain. Fiecare postare pe care o face o încheie cu “să aveți o zi!”. Inițial am crezut că e o greșeală, dar încet am înțeles că nu e și mi-am dat seama ce profund este de fapt mesajul.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă. Chiar dacă se întâmplă și lucruri triste, grele, avem forța necesară de a merge mai departe. Căutați-o în voi și o veți găsi cu siguranță!