Mi-a fost greu să scriu. A fost de ca și cum timpul s-a oprit în loc, de ca și cum sunt într-o așteptare și abia la finalul ei voi avea ceva de spus. Și zilele trec și realizez că cel mai rău lucru pe care l-aș putea face acum, este să transform viața mea în așteptări succesive. Așteptări pentru noi rezultate, așteptări pentru noi analize, pentru noi confirmări că totul e bine. Și nu, nu vreau ca asta să fie viața mea.
Pentru că simt că am primit o nouă șansă, m-am trezit cu teama în suflet că nu voi ști să o valorific și cu ideea că lecțiile pe care nu le învățăm, au tendința să se repete. Și am încercat să rămân cât mai conștientă și să nu mă îndepărtez de tot ce am realizat în perioada asta. Și într-o zi, mi-am dat seama că de fapt, m-am întors la veșnicele temeri care m-au ros pe dinăuntru toată viața mea. Am realizat că mintea mea merge cumva mereu înspre a trăi tragedii imaginare, înspre a-și imagina finaluri nefericite, că undeva în viața mea, am fost invățată că mai bine să punem de fiecare dată răul în față.
Și totuși, cumva ceva s-a schimbat. Pentru că acum realizez aceste lucruri, azi sunt conștientă de propriul sine. Și chiar dacă nu îmi iese mereu, încerc să îl păstrez cât mai în prezent. Și da, e vorba despre educarea minții și întoarcerea în prezent, ori de câte ori ea o ia în direcția unui viitor necunoscut, un viitor care pare plin de piedici și pe care nu îl putem controla. Și încerc să fac din fiecare zi o sărbătoare a vieții. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar e ok și dacă nu îmi iese. Avem voie să eșuăm, să ne iertăm pentru asta și să o luam de la capăt.
Operația a fost mai grea decăt am crezut. Recuperarea este mai anevoioasă decât am sperat. Toată lumea îmi spune că e normal, doar că eu sunt cea care trăiesc zi de zi normalul acesta. Respir cu dificultate, am veșnica senzație că nu îmi ajunge aerul. Periodic tușesc. Dacă merg puțin în urcare, trebuie să am grijă să nu mai vorbesc, pentru că altfel ajung cu pulsul la 150 și obosesc foarte repede. Fac exerciții de respirație, ajută, dar e un lung proces. Cu toate astea, m-am întors la școală și mă hrănesc cu energie de acolo. E proiectul meu de suflet, e ceea ce vreau să fac și lucrul ăsta mă ajută enorm. Și sunt zile în care urc și cobor strada Victor Babeș de 2-3 ori, dar chiar și dacă trebuie să mă opresc să mai calmez pulsul, continui să fac asta și a doua zi mă trezesc și o iau de la capăt. Iubesc fiecare secundă petrecută acolo, am atât de multe lucruri de învățat și abia aștept să fiu în postura în care să-i pot ajuta pe alții.
Îmi e dor de alergare. Era felul meu de a-mi limpezi gândurile. Primesc răspunsuri mereu de genul : “asta nu e important, important este că ești bine”, “vei găsi altceva”etc. Toată lumea care îmi spune lucrurile astea mă iubește și o face cu tot dragul, știu. Doar că nu are nimeni un comutator undeva cu care poți pune pe off dorințele și nevoile. Da, sigur, toți au dreptate, într-o zi voi găsi altceva, desi, ca să fiu sinceră, eu știu că într-o zi voi alerga din nou. Dar până atunci, trăiesc aceste lucruri și chiar dacă sunt recunoscătoare până la cer pentru faptul că sunt bine, nu pot ascunde dramul de tristețe pentru unele lucruri care s-au schimbat.
În tot procesul ăsta prin care trec, o am lipită de mine pe sora mea. Uneori mi se pare și nedrept pentru ea faptul că trebuie să aibe atâta grijă de mine. Am senzația că de câțiva ani, într-un fel sau altul, ea a venit mereu să mă ajute pe mine. Că ce e al ei este mereu pus in plan secund. Deși poate ca unii vor crede că e normal, pentru că este sora mea, eu știu că ceea ce simte ea pentru mine și felul în care alege să sacrifice orice altceva doar de dragul meu, este special, este magic. Este una dintre cele mai importante binecuvântări ale vieții mele. Cred că așa le-a rânduit Dumnezeu pentru noi și eu nu pot decât să-i fiu recunoascătoare. Draga mea dragă, să fii sănătoasă mereu, să avem parte de zile senine și să celebrăm bucuriile vieții. Cred că ne-am luat destul partea de greu, de acum va ieși soarele. Te iubesc infinit și fără tine eu nu aș fi.
Da, e o perioadă mai grea pentru mine și am ales să o împărtășesc cu voi, pentru că asta este de fapt viața, o serie de urcușuri și coborâșuri și e corect să le privim în ochi pe toate. Pentru că aceste lucruri ne fac să creștem și să realizăm frumusețile vieții. Și chiar dacă e greu, eu zâmbesc mereu și mă uit încrezătoare la ce va să vie. Și atunci când e greu de tot, îmi amintesc cât sunt de puternică și prin câte lucruri am trecut în câteva luni, care nu au făcut decât să mă întărească și să mă ridice. Dacă în septembrie eram în fața unui diagnostic dur de cancer pulmonar in stadiul 4 neoperabil, 6 luni mai târziu, sunt liberă și încrezătoare că totul va fi bine. Și să zică cineva că nu se întâmplă minuni! Păi dacă asta nu este o minune, atunci ce e? O minune a medicinei, o minune a lui Dumnezeu.
La final de martie va fi prima vizită la noua mea oncoloagă. Va urma un CT nou pe care să-l avem ca și reper pentru următoarele investigații, care vor trebui făcute la fiecare 6 luni. Atunci vom discuta și despre ceea ce s-a întâmplat cu vertebra mea T9, deți eu știu că acolo s-a calcificat și e totul ok. Tratamentul îmi merge în continuare, va fi partenerul meu pentru următorii 3 ani. Dar e ok, e un partener de încredere, care m-a adus în stadiul de a putea fi operată.
Când am început să scriu acest episod, eram puțin melancolică. Dar uite că până la final zâmbesc, că scrisul este pentru mine terapie de suflet și că faptul că pot împărtăși cu voi trăirile mele, mă umplu de bucurie. Bucuria de a trăi, bucuria asta de a avea atâția oameni minunați în preajmă, bucuria de a face parte din miracolul ăsta pe care îl trăim cu toții: VIAȚA.
Este o zi de vineri, bucurați-vă de vremea frumoasă de afară, fiți recunoscători pentru ceea ce aveți, mai luați piciorul de pe accelerație ca să puteți conștientiza frumosul de lăngă voi, oamenii minunați din viața voastră. Iubiți-vă mult ți spuneți-le oamenilor importanți acest lucru. Ei știu, dar ce frumos este să auzi!
Comments