Salutare, dragilor! Am senzația că nu am scris de foarte multă vreme. Deși am scris – am scris pentru școală, am scris pentru Asociația Oameni Buni, am scris pentru pacienți. Dar nu am mai scris pentru sufletul meu și recunosc că îmi era dor.
Ați tot auzit de la mine că îi sunt recunoscătoare cancerului pentru tot ce mi-a adus în viață. Pe măsură ce trece timpul, această recunoaștere devine tot mai profundă, pentru că descopăr colțuri ale sufletului meu pe care nu le cunoșteam, pentru că ajung la baza unor traume despre care nici nu știam că există, pentru că mi-a arătat frumusețea din oameni și pentru că m-a învățat să mă iubesc pe mine exact așa imperfectă cum sunt.
De câte ori nu ați auzit expresia „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima!”? Pare o tâmpenie, așa-i? Mie așa mi se părea în vechea mea viață. Cine naiba stă să se gândească la moarte toată ziua și să-și trăiască zilele ca și cum ar fi ultimele? Mai ales la 30-40 de ani. Dar apoi am primit acest diagnostic și am realizat cât de fragil este firul vieții și cât de adevărat este acest îndemn. Pentru că nu știm ce ne rezervă viața și ar trebui, într-adevăr, să ne bucurăm de fiecare zi la intensitate maximă. Nu știu dacă fac asta acum, dar așa mi-ar plăcea să cred. Pot însă spune cu siguranță că sunt mult mai conștientă de mine, de oamenii din jurul meu, de natură, de muzică, de orice lucru mărunt cu care am de-a face și mă preocup mai puțin de lucrurile pe care nu le pot controla.
De curând, am avut o discuție cu una dintre prietenele mele despre lecția acceptării. Este una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am învățat în ultimii doi ani și jumătate. Acceptarea! Acceptarea faptului că nu controlez nimic, că nimic nu-mi aparține cu adevărat, că totul este trecător, dar, în același timp, al naibii de frumos. Și că, dacă am reuși să privim astfel lucrurile, am fi mult mai împăcați cu noi înșine și cu ceea ce ne este dat să trăim.
Mi-am petrecut o mare parte din viață cu teama de singurătate în suflet. Mereu mi-a fost teamă să rămân singură și am stat în relații care nu îmi aduceau nici bucurie, nici împlinire, de frică să nu rămân singură, dar și din cauză că, undeva, în adâncul sufletului meu, am considerat că eu nu merit mai mult. Să nu credeți că am făcut asta conștient! Nici vorbă! Adevărul despre mine l-am aflat abia de curând, și este atât de bine și de împlinitor să mă descopăr și redescopăr mereu!
În cadrul Asociației Oameni Buni, așa cum știți deja, organizăm diverse ateliere pentru a veni în sprijinul beneficiarilor. Îmi place să cred că unul dintre atelierele care aduc cunoaștere este și cel pe care îl susțin eu, legat de nutriție, și fac asta cu tot dragul meu. De curând, însă, am avut parte de un altfel de atelier decât cele cu care eram obișnuită, iar ideea m-a atras de la bun început – nu neapărat pentru că mă așteptam să descopăr lucruri despre mine, ci mai degrabă dintr-o curiozitate feminină. Așa că atunci când am auzit de Managementul visurilor, mi-am zis că trebuie neapărat să fiu prezentă. Și atenție, visuri, adică acele dorințe pe care le avem cu ochii deschiși, nu vise, cele care vin în timpul somnului.
Așa am cunoscut-o pe Magda, o fată tare faină, care știe să se joace și cu baloane și care îi ajută pe oameni să se întoarcă în copilăria lor și să-și redescopere visurile demult îngropate.
Aveam un obicei tare prost înainte. Obișnuiam să judec rapid un lucru imediat ce auzeam câte ceva. De genul „Ce tâmpenie mai e și asta!?”, sau „Bine, sigur asta este o idioțenie” – chestii de genul acesta. În ultima vreme, însă, am învățat să nu mai fac așa și să merg cu inima deschisă atunci când particip la ceva. Și așa am făcut și cu acest atelier. Am mers deschisă să descopăr. Și am descoperit mult mai multe decât aș fi crezut.
În primul rând, am realizat că, în viața mea de adult, niciodată nu m-am gândit la visurile pe care le aveam în copilărie. Nici măcar nu mi le aminteam! Mi-a fost tare greu să merg cu mintea în trecut și să îmi reamintesc. Și, mai mult decât atât, am realizat că niciodată nu m-am gândit la fiul meu din această perspectivă – adică să-mi pun problema care sunt visurile lui, nu doar ce cred eu că ar fi bine să facă.
Apoi, am descoperit că visurile se îndeplinesc, că probabil asta e menirea lor – doar că uneori se întâmplă puțin diferit, cu alte nuanțe, și nu suntem mereu capabili să le recunoaștem.
Eu mi-am dorit să am o familie mare, să am mai mulți copii. Dacă mă întreba cineva dacă acest vis s-a îndeplinit, aș fi răspuns nu. Și așa i-am răspuns și Magdei. Dar ea m-a întrebat: „Familia Oamenilor Buni nu e tot o familie?” Și brusc am realizat.
Ca nu doar familia Oamenilor Buni, dar am și familia de alergători și am mai multe surori, una cu care am crescut, dar mai am și altele pe care le-am ales și care, la rândul lor, m-au ales pe mine. Și că am și copii, pe lângă fiul meu. Am colegii tineri de la școală și o mulțime de prieteni. Ați putea spune că nu e același lucru, dar eu cred că visul meu s-a împlinit cu vârf și îndesat. Sunt înconjurată de oameni minunați, mulți și frumoși. Și cred că Dumnezeu mi-a răspuns visului prin această capacitate de socializare și de adaptare, care să îmi aducă atâția oameni în jur.
Și am mai realizat ceva despre mine. De ceva vreme am tot spus că e normal să fiu singură! Pentru că am cancer și cine și-ar dori ca partener de viață pe cineva cu cancer? Și eram împăcată cu acest lucru. Nici măcar nu mă mai deranja. Însă nu știu ce anume, în cadrul acelor discuții, m-a făcut să realizez faptul că eu folosesc, de fapt, această scuză ca să mă ascund în spatele ei și să nu mai caut – ca să nu mai am parte de dezamăgire. A fost atât de revelator acest gând, încât am și început să plâng instant. Pentru că, odată cu acest gând, au început să mi se rotească toate celelalte gânduri și am realizat că tot ce am făcut de-a lungul timpului în relațiile mele a fost din cauza credinței că eu nu merit mai mult, că nu merit să fiu iubită, că nu am mare lucru de oferit. Că nu provin nici măcar dintr-o familie care să prezinte vreun interes, că sunt doar mediocră și că niciun bărbat adevărat nu ar putea găsi la mine lucruri pentru care să mă admire și să mă iubească. Și peste toate aceste lucruri, a venit și acest diagnostic. Cine să mă mai vrea?!!!
Și totuși, cât de frumos m-a dus viața în fața acestor adevăruri despre mine și despre traumele mele! În clipa asta, nu mai cred despre mine că nu merit, ci dimpotrivă. Azi sunt o femeie care se iubește și care nu mai are nicio problemă să fie singură. Sunt o femeie care nu mai e dispusă să caute relații prin care să se autoflageleze. Azi nu aș mai accepta pe nimeni care să-mi spună câte nu sunt capabilă să fac și nu aș mai permite nimănui să-mi spună că nu e pentru mine ceva. Azi niciun bărbat care se simte amenințat de forța mea nu ar mai putea să mă pună la pământ. Și știți de ce? Pentru că azi îmi cunosc valoarea!
Și da, e nevoie de cineva suficient de puternic să îmi facă față, pentru că sunt o forță, dar și suficient de priceput să mă facă să mă simt femeie și să preia el rolul de bărbat. Și sunt ok cu faptul că poate acel bărbat nu va veni niciodată în viața mea. Am atâtea alte lucruri de făcut și îmi place atât de mult în compania mea, încât sunt foarte ok exact așa cum sunt.
Am vrut să împărtășesc cu voi toate aceste lucruri, chiar dacă știu că ele sunt destul de intime, din câteva motive. Pentru că aș vrea să pot da mai departe din toate lucrurile pe care viața mi le dă în dar. Mi-ar plăcea ca voi, cei sănătoși, să nu trebuiască să treceți printr-un diagnostic ca al meu ca să realizați câtă valoare aveți.
Chiar dacă nu suntem conștienți, avem fiecare dintre noi traume din trecut. Unii mai grave, alții mai puțin grave. Lucrurile la care preferați să nu vă gândiți nu se rezolvă de la sine. Se agravează sau atrag după sine comportamente autodistructive.
Iubesc fiecare zi cu tot ce vine. Fiecare revelație pe care o am îmi arată câte lucruri încă nu știu și cât de multe mai am de învățat de la viață. Fiecare om pe care îl cunosc îmi spune ceva despre mine. Sunt recunoscătoare că am învățat să merg cu ochii deschiși pentru a lua tot ce îmi oferă viața.
Da, cancerul este o plată grea pentru toate astea, dar totul în viață trebuie să fie despre echilibru.
Comments